Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 17

Mai trebuie să îmi pun obiectele de igienă corporală în baie și sunt gata!

Am stabilit cu Matei să mergem și să vizităm împrejurimile după ce ne aranjăm lucrurile în dormitoare. Nu vreau să dormim în aceeași cameră atâta timp cât alte două sunt libere. Știu că lui Matei nu prea i-a picat foarte bine această alegere, însă relația noastră-i abia la început și nu sunt pregătită pentru acest pas, deși am mai dormit împreună la mare. Nu până când nu ne cunoaștem, chiar dacă mi-a demonstrat de multe ori că pot avea încredere în el. Vreau să o luăm pas cu pas, fără să ne grăbim.

-Matei! îl strig pe brunetul incredibil de arătos, îndreptându-mă spre camera alăturată. Te ajut?

Tresare speriat când îmi observă prezența. Se oprește din a îndesa o geantă pe care o identific ca fiind una pentru sală în dormitorul ce odinioară era al lui George, privindu-mă stupefiat.

Am făcut ceva greșit?

-Nu mulțumesc! îmi răspunde după câteva minute.

Îmi ascunde ceva și asta nu mă prea încântă. Totul reiese numai din comportamentul destul de agitat când observă că mă apropii de el. Mă așez lângă el, în ciuda insistențelor lui, în genunchi, gata să descopăr unul dintre secretele ascunse de acest băiat.

-De ce te comporți așa? Noi parcă nu aveam secrete unul față de celălalt, nu?

Îl privesc cu ochi mari și rugători, dornici de a primi o explicație. Doare! Faptul că nu are suficientă încredere în mine mă doare pentru că știe faptul că nu suport să fiu mințită și totuși preferă să îmi provoace această durere doar datorită lipsei de încredere pe care el nu o găsește în mine.

Tace. Nu spune nimic și asta mă înnebunește. Un impuls nebunesc mă provoacă să văd ce ascunde în acea geantă nenorocită care, la naiba, este motivul cerții noastre, așa că îmi ascult instinctul. Scot mărul discordiei din dulap, așezându-l între noi. Trag aer adânc în piept și deschid fermoarul parcă cu sufletul la gură.

Simt cum fiecare părticică de energie din corpul meu piere și aș dori mai mult ca orice să crape pământul sub mine pentru a mă putea înghiți. Teama că el este dependent de etnobotanice este adevărată și asta îmi confirmă drogurile sub forma unor numeroase țigări dinăuntrul genții.

O lacrimă mi se prelinge pe obraz. O lacrimă fierbinte care îmi arde sufletul și fața.

Îl privesc pierdută cum își lasă capul în jos.

-Spune ceva! mă îndeamnă. Sparge! Țipă! Ceartă-mă! Fă-mi ce vrei Isadora, doar nu păstra tăcerea care ne împinge și mai mult spre prăpastia în care suntem pe cale să cădem! îmi spune pe o voce stinsă, abia șoptită.

Îmi luă faţa în mâinile lui de piatră, ţinând-o strâns în timp ce ochii lui negri ca noaptea priveau sfâșiați de durere într-ai mei, absorbindu-mi parcă viața și energia cu forţa gravitaţională a unei găuri negre.

Își retrage palmele de pe fața mea, așa cum și eu mă retrag în locul care mi-a fost mereu martor suferințelor mele, cel pe care eu îl consider acasă, natura, vrând să fiu doar eu cu mine.

Numai labirintul nesfârşit al copacilor aproape ofiliți de bătrânețe, unde-i atât de linişte încât îmi ţiuiesc urechile, mă ajută să îmi pun gândurile în ordine. E întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să realizezi că nu este nimic de văzut. Alerg prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând răspunsuri la întrebări, devenind din ce în ce mai distrusă pentru că nu ajung la nici o scuză plauzibilă pentru Matei.