Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 2

Viteza cu care Matei conduce mașina îmi face stomacul să se strângă ghem datorită fricii prezente în corpul meu încă de când mi-am prins centura de siguranță. Unghiile mele sunt înfipte în pielea scaunului copilotului, loc în care mă afund precum un bebeluș la pieptul mamei când îi este frică.

Privesc temătoare strada slab luminată și am impresia că sunt într-un avion ce din secundă în secundă își va lua zborul. Şocul nu dă semne că vrea să mă abandoneze şi se amestecă cu starea de greaţă care îmi urcă cu rapiditate pe esofag.

—Matei, oprește că mi s-a făcut rău! aproape țip la el, atingându-i brațul.

Ochii săi se mijesc, aproape ieşindu-i din orbite, impacientându-se și el. Nici nu vreau să știu ce crede despre mine! Probabil mă consideră o lunatică şi regretă faptul că m-a cunoscut. Îmi desfac centura de siguranță și aștept ca Matei să parcheze mașina în ceea ce șoferii numesc refugiu.

Aproape că nu mai știu cum să desfac portiera mai repede odată ce simt că mașina este oprită. Permit ca aerul proaspăt să îmi pătrundă prin căile nazale, lăsând portiera mașinii deschisă. Mă așez pe bordură, studiindu-l pe Matei care ocolește mașina. Se așează lângă mine, mângâindu-mi tandru spatele.

—Totul o să fie bine! mă asigură el, privindu-mă compătimitor.

Nu îi spun nimic. Doar îl privesc cum pleacă de lângă mine și se duce să aprindă lumina în mașină. Îmi trec palmele, frustrată peste chip. Nevoia de a plânge devine aproape insuportabilă şi sunt nevoită să îmi trag nasul pentru a o ţine în frâu.

Matei Simia este fiul celui mai important om de afaceri din România, cunoscut sub numele de Don Juan, burlacul râvnit de majoritatea adolescentelor, veșnic certat cu legea datorită curselor ilegale pe care le practică, iar soarta face ca el să fie prezent când sunt la ananghie. Nu numai că mă ajută, ci și îmi spune cuvinte care au rolul de a-mi liniști valurile oceanului meu plin de dureri și frici.

Zgomotul unui plastic, pe care îl identific ca fiind o cutie, mă îndeamnă să îmi îndrept atenția către sursă. Nu pot ascunde cutele care mi-au apărut pe frunte odată ce îl zăresc, așezat în genunchi pe asfalt, în lumina farurilor, cu o trusă de prim- ajutor în față. Caută ceva și pare destul de concentrat.

—La dracu! înjură fără pic de rușine datorită faptului că nu găsește ce-și dorește.

Un mic zâmbet nevinovat îmi apare pe chip, însoțit de un chicot ce sună mai mult a murmur. Frustrarea cât şi lipsa sa de tact îmi determină umerii să se relaxeze şi răsuflu uşurată.

Cinci minute mai târziu îl văd pornind spre mine și se așează în fața mea, în poziție turcească. Brațele sale poartă multe lucruri pe care le identific cu ușurință din trusa de prim- ajutor, lucruri care tind să cred că sunt pentru rănile mele, deloc mici, din genunchi. Le trântește nemilos în dreapta sa, exirând tot aerul dintr-o suflare.

Respirația sa se lovește de fața mea precum adierea vântului care se răsfiră peste ramurile copacilor. Și mă cutremur, închizându-mi ochii! Mentolul alături de mirosul tutunului alcătuiesc cel mai bun parfum afrodisiac, așa că vreau să mă bucur de el acum căci, oricât de dureros ar fi, știu că odată ce zorii zilei vor apărea, Matei va dispărea din viața mea. Brunetul cu ochii negrii va deveni precum amintirile din noaptea aceasta, o fantasmă a trecutului.

—Întinde-ți picioarele ca să îți pot curăța bazaconiile de pe ele! îmi ordonă el, iar eu îl ascult cumințică.

Îmi întind picioarele pe lângă el, urmându-i explicațiile. Îl privesc cu ochii mari, pierzându-mă când mă oglindesc în geamurile sufletului său. Cred că aceaste două irisuri întunecate îmi vor bântui gândul nopţi de-a rândul, întrucât intensitatea care i se reflectă în privire îmi face sufletul să zburde pe cai nebănuite.