Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 6

—Eu tot nu înțeleg ce face fratele tău de nu răspunde la telefon! exclamă mama exasperată, lăsând mâna în care ține telefonul să-i cadă, inerta, pe lângă corp.

Se plimbă prin birou de colo până colo, ca un leu în cușcă, datorită fratelui meu care nu vrea să răspundă la telefon nimănui de mai bine de trei ore. Acest lucru nu face nimic altceva decât să o determine pe mama să își verse nervii cauzați de el, pe mine.

Mă întorc spre ea să o anunț că dosarele pe care, de această dată le-am așezat în ordine cronologică, sunt gata. Încă de când mă ştiu am încercat să îmi impresionez părinţii. Note bune la şcoală, prezență onorabilă, haine decente, un vocabular adecvat. M-am implicat în activităţile lor şi am participat la fiecare cină în familie. Îmi doresc să mă aprecieze... Dar oare, ei mă cunosc cu adevărat? Sau cunosc doar personajul pe care l-am improvizat în prezenţa lor?

—Acum este bine? Întreb, făcând referire la dosare.

Tocurile sale lovesc cu putere lemnul lucios care îmbracă podeaua, așezându-se lângă mine. Se apleacă ușor și elegant, atingând fiecare dosar crem de plastic. Citește fiecare cifră gravată de-a lungul cotoarelor și cu o mișcare a capului, apreciază mica mea muncă miticuloasă. Expir uşurată şi-mi las privirea să ţintească podeaua. Mă întreb dacă, măcar pentru o secundă, a observat suferinţa pe care am acumulat-o în suflet.

— Pot să merg la Van Racing, dacă doreşti, i spun pe un ton şoptit. Să văd dacă George a trecut pe acolo în ultimele ore.

Mama încuviinţează, însă, cu privirea pierdută undeva în spatele meu.

—Ai cu ce să ajungi acolo sau iei șoferul meu?

Mă ridic din poziţia turcească în care am stat mai bine de două ore şi-mi întind muşchii obosiţi. Aştept, însă acel multumesc pe care sper să îl primesc din partea ei întârzie să apară şi îmi dau seama că, oricât mi-aș dori, buzele sale date cu ruj roşu mat nu vor rosti acele cuvinte. Îmi plec capul şi o privesc pe femeia din faţa mea. Eleganţa a fost întodeauna punctul ei forte. Frumoasă, cu părul blond, uşor cârlionţat, cu riduri fine şi fără urmă de zâmbet pe chip, mama ar putea fi încadrată în top cinci femei cu încredere în sine.

—Nu știu dacă pot gasi vreun taxiu la ora asta, vorbesc, privind ceasul de pe perete. În mod normal, stația de taxi începe să se golească începând cu ora 21.

— Te va aştepta maşina personalului în curte. Ne vedem acasă, bine? Sună-mă dacă se întâmplă ceva, acestea fiind spuse, îşi stânge mâinile la piept şi păşeşte cu încredere spre biroul din colţul încăperii.

— Bine, răspund. Îţi mulţumesc!

Se opreşte în dreptul biroului şi se întoarce spre mine. Fusta sa scurtă se ridică pe coapse când se sprijină de lemnul dur, cu mâinile pe fiecare parte a corpului. Îşi înclină capul şi pare că se gândeşte la ceea ce urmează să îmi spună. După câteva clipe scurte, oftează şi cu un semn din bărbie, mă îndeamnă să părăsesc încăperea.

— Să îi spui șoferului să te însoțească dacă ții se pare ceva nelalocul lui, rosteşte chiar înainte să închid ușa în urma mea.

Străbat cu pași mari holul decorat cu bun gust și urc în liftul ocupat de un bărbat brunet, ajuns deja la a doua etapă a tinereții. Firele-i cărunte de păr îi trădează anii ce și-au lăsat amprenta asupra aspectului său fizic. Mă întorc spre oglină şi-mi privesc chipul palid. Ochii îmi sunt înconjuraţi de cearcăne maronii care îmi trădează orele de nesomn şi venele roşiatice şi subţiri care îmi înconjoară irisurile îmi amintesc de lacrimile vărsate cu câteva ore în urmă. Îmi trec palmele peste faţă, alungând câteva fire de păr rebel şi îmi îndrept spatele. Aștept clinchetul specific ușilor care trebuie să se deschidă și după câteva momente ce parcă nu mai trec, mă îndrept către ieșire aproape fugind.