Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 7

Prin geamul transparent din fața mea văd cum tot felul de persoane îi înmânează unui anumit bărbat, căruia nu îi pot distinge trăsăturile datorită întunericului, diferite sume de bani.
Entuziasmul produs de spectatori astupă zgmotul portierei prin care Matei îți face apariția. Pornește casetofonul și farurile bijuteriei pe patru roți, gest care alungă persoanele din fața celor trei mașini pregătite pentru cursa de stradă. Gândul că întreaga nebunie va începe în mai puțin de 10 secunde, îmi determină mușchii corpului să se încordeze, inima să îmi bată cu putere în piept, iar stomacul să se strângă într-un ghem de emoții.
La naiba cu această cursă ilegală!
—Vom câștiga, prințeso! Ai încredere în mine!
Brunetul arătos din dreapta mea dă glas rugăminții pe un ton calm și liniștitor. Probabil că a văzut teama care arde în ochii mei și își dorește să stingă această frică. Surprinzător este că reușește! Vocea sa blajină îmi inundă orice urmă de neîncredere, luându-i locul speranța din cuvintele sale: ,,VOM CÂȘTIGA"!
Îmi îndrept atenția către persoana dintre cele două mașini de teren aproape identice, situate paralel. Micuța rebelă, dar extrem de curajoasă dacă stăm să judecăm după parențe, îți ridică mâinile, începând numărătoarea inversă.
3...2...
—Baftă! îi urez când focoasa brunetă dă start nebuniei.
Habar nu am dacă Matei a auzit ce i-am spus datorită scârțâitului roților care a înghițit vocea mea tremurândă, dar în acest moment sunt mult prea speriată să îmi pese. Cred că după această cursă, va trebui să își abandoneze mașina la un mecanic auto.
Datorită forței cu care Matei pleacă de pe loc, simt cum inerția mă împinge în buretele banchetei. Instinctiv, degetele mele se încleștează în husa scaunului când îmi cobor privirea peste acele bordului. Deși brunetul sexy are nu mai puțin de 150 km/h, apasă și mai tare pedala de accelerație. Pot jura că mai are puțin și va da peste cap motorul care îl simt cum trepidează.
După câteva secunde depășește SUV-ul de pe primul loc, dar nici mașina sport nu se lasă mai prejos și încearcă să îl depășească pe cel din spatele nostru. Surprinzător este că reușește!
—Dacă o să te mai uiți mult în spate, o să ții se facă rău!
Din vocea sa deduc un gram de asprime care mă determină să tresar. Îmi întorc capul în direcția lui și îi studiez faţa din profil. Mi se pare de-a dreptul extraordinar cum suvițele negre îi încadrează chipul ale cărui trăsături par că ating cotele perfecțiunii. Și simt cum un nod mi se pune în gât și nu mă mai lasă să respir!

La naiba, lăsăm persoane să devină centrul universului nostru, când de fapt steaua noastră nici măcar nu a existat vreodată în galaxiile lor. Oare e moral să avem rolul secundar chiar pe scena propriei vieți?

—De ce oftezi, puștoaico?

Glasul său îmi inundă gândurile și afundă orice urmă de zgomot produsă de motorul și casetofonul mașinii.

Ridic din urmeri, neștiind ce răspuns mincinos aș putea inventa pentru că, ei bine, nu aș putea da glas gâdurilor mele complet greșite care gravidează în jurul lui. Nu vreau să stric totul așa cum am făcut-o ultima dată.

—Deci nu vrei să îmi împărtășești supărările tale?

Mi-aș dori să îi spun că el este principla mea sursă de tristețe care îmi bântuie visele, dar încerc să îmi înfrânez această dorință pe care nu o voi putea rosti niciodată. Probabil că Matei Simia reprezintă cea mai mare durere pe care sufletul meu a putut să-l simtă, dar este o durere dulce care mă face să mă simt vie.

—Nu cred că există ceva care ar trebui să te îngrijoreze, așa cum este mașina care te va depăși în curând, îi trag eu atenția.
Și o face! Într-un moment de neatenție, mașina care se afla pe locul doi ne întrece, fapt care îi face brunetului să îi zvâgnească maxilarul de nervi. Apasă cu putere pedala care mă împinge din nou în scaunul mașinii.
Simt cum mâncarea îmi urcă pe esofag, cum inima aproape îmi străpunge pieptul și cum prin stomac îmi trec zeci de valuri electrizante.
În cele din urmă reușește să prină din urmă mașina sport care fuge al naibii de repede. Suntem paraleli cu ea, fapt care mă face să mă simt ca într-un film de acțiune. Adrelalina începe să îmi pompeze în vene de pe o clipă pe alta.
Virează brusc la stânga, făcându- mă să icnesc de durere când capul meu se lipește de geamul portierei.
—Au! zic scurt, masând tâmpla care parcă îmi vibrează în urma impactului.
Matei începe să râdă gutural. Îl privesc sceptic, gest care îl face să râdă și mai zgomotos când își întoarce capul spre mine câteva secunde, dar orgoliul care nu mă lasă să fiu mai prejos, mă îndeamnă să îmi strâng pumnul și să îi lovesc brațul, chiar dacă o fac doar în joacă. Trebuia să îmi iau și eu revanșa într-un fel, nu?
—Oh! Să nu îndrăznești să zici că te doare pentru că, domnule Simia, pe mine lovitura de adineauri m-a durut mult mai rău! îi reproșez arătând cu degetul arătător porțiunea de geam pe care am atins-o mai devreme atunci când văd că își ia mâna de pe volan ca să maseze locul pe care l-am lovit.
—Chiar a durut! îmi zâmbește el șarmant.
Îmi rotesc ochii peste cap, amuzantă de felul copilăresc în care ne purtăm. Las ca privirea mea să se îndrepte spre geamul prin care pot distinge doar niște siluete vagi care se transformă în linii când trecem în viteză pe lângă ele.
—De ce ești așa abătută și tristă? Ochii tăi parcă sunt zgâriați de ghearele depresiei, iar asta nu-i Isadora cu care am crescut! Obișnuiai să ne spargi tuturor tristețea cu râsul tău molipsitor, iar acum? De o săptămână în coace nici măcar o urmă de zâmbet nu mai apare pe chipul tău!
Tonul său este foare aspru și pot afirma că brunetul de lângă mine mă ceartă de-a binelea.
Îi văd întreg chipul încruntat cum este reflectat prin geamul la care mă holbez în gol. Cum de îmi citește atât de bine stările încât le dezvăluie mai bine decât o fac eu? Are dreptate! La naiba, dar chiar are! Sincer, nu numai de o săptămână fericirea refuză să bată la ușa mea pentru că, la dracu, nici măcar nu îmi pot aduce aminte când a fost ultima dată când am simțit cu adevărat că bucuria îmi inundă sufletul!
—Te rog, Isadora, spune-mi doar cine e vinovat pentru tot ce simți și să mă blesteme Dumnezeu de nu fac măcel numai să te văd din nou cu zâmbetul pe buze!
Vorbele sale mă fac să duc o luptă contradictorie în interiorul meu. Să îi spun ce mă deranjează sau să mă ascund în spatele unei măști? Dar nu mă pot ascunde, atâta timp cât ochii sunt oglinda sufletului, corect? Deși gura mea va minți, sunt sigură că va citi adevărul literă cu literă din irisurile mele.
Aleg să îl privesc în ochi, așa că îmi întorc capul să îi văd trăsăturile fine, dar care exprimă numai mister, deși atenția lui este acum capturată de șosea. Mi se pare aproape imposibil modul în care îşi păstreze atenţia către drum chiar şi când îmi vorbeşte.
—Adevărul e că trec prin niște schimbări super nasoale și chiar nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, îi mărturisesc pe un gas stins. Am momente când vreau doar să stau închisă între patru pereți și să îmi plâng de milă, momente când vreau să fiu înconjurată de persoane mai puțin cunoscute și momente când îmi vreau copilăria înapoi. Prefer să dau vina pe etapa de maturizare, deci nu ai de ce îți faci griji.
Matei își strânge brusc maxilarul nervos, accelerând și schimbând din maneta de viteze treapta ca bolidul de lux să meargă și mai repede decât o face deja. Mă uit în jur speriată și confuză de schimbarea lui de temperament și nu îmi ia mult să găsesc cauza. Mașina neagră de teren este cu aproximativ un km în fața noastră, fapt care probabil îl îngrijorează mai ales că în mai puțin de 10 km vom ajunge la linia de finish, conform plancardei pe lângă care tocmai am trecut.
Ne apropiem din ce în ce mai mult de acel băiat care ne-a depășit, însă nu îl poate întrece datorită tirului care se îndreaptă, în viteză, spre noi. Ochii îmi coboară pe acul bordului care mai are puțin și ajunge la maximul vitezei. De ce mărește viteza când ar trebui să o micșoreze?! Dacă Matei vrea să fie el primul, îl poate depăși după ce trecem de acea maișină periculos de mare, mai ales că străzile au devenit aproape necirculabile!
—Matei! țip disperată când se pregătește să treacă milimetric printre cele două mașini.
Țin piciorul drept puțin mai ridicat în fața celuilalt în speranța că mă pot apăra singură de impactul care probabil va avea loc, strângând ochii atât de mult încât au început să mă doară. Sper să nu mai simt vreo urmă de durere dacă nu văd cum se produce accidentul, căci sunt sigură că întregi nu mai avem cum să scăpăm.
Zeci de scene îmi trec prin minte asemenea unui film care mi se derulează în fața ochilor cu sute de posibilități care ar putea lua naștere în doar câteva secunde. Din păcate, toate duc la același sfârșit care-mi face corpul să vibreze de frică.
Regret nespus să m-am urcat în mașina asta doar pentru a încerca ceva nou, care, aparent, îmi va aduce sfârșitul. Tot ce îmi rămâne de făcut este să aștept ce se va întâmpla. O așteptare care pare că se transformă în clipe chinuitoare ce nu vor a se termina. O aștept pe ea, pe femeia îmbrăcată cu capă neagră care ține o coasă extrem de mare și de bine ascuțită în mâna stângă numai să-mi taie legătura dintre trup și suflet, dar ea întârzie să vină. Moartea întârzie să vină și asta mă face să cred că sfârșitul vieții mele va fii mult mai dureros decât mi-l imaginez eu.
—Poți deschide ochii, îmi spune cu aceiași voce pe care a folosit-o și în acea noapte în club, dar care acum nu are același efect liniștitor.
Expir ușurată când văd scrisul mare și luminat 'Van Racing' chiar în fața noastră. Nici nu am observat când a oprit motorul maşinii, însă, cert este că am câştigat şi că încă suntem ȋn viaţa. Îmi şterg sudoarea adunată pe frunte şi îmi las trupul să se izbească de tapiţeria scaunului din piele, dar imediat calmul îmi este înlocuit cu o stare de furie şi nervozitate. Îmi strâng degetele în pumni până când îmi trosnesc şi respiraţia îmi devine accelerată.
—Ești nebun omule! Ne-bun! Vrei să ne omori?! încep să țip și să gesticulez precum o isterică la el. Ai idee ce se întâmpla dacă unul dintre cei doi trăgea de volan spre contrasens?! Îți zic eu: ne făcea pachet!
—Isadora, nu m-am jucat cu viețile noastre, îmi zice acesta calm. Zilnic fac manevre și mai periculoase de acest gen. Nu mi-aș fi permis să trec printre cele două mașini dacă nu aveam experiență în spate. Nu mi-aș fi permis să îți pun viața ta în pericol!
Mâinile sale sunt așezate pe obraji mei în timp ce îmi vorbește calm cu o oarecare căldură în voce. Ochii săi blânzi și mari mă privesc cu un licăr de lumină care mă face, într-un fel, să mă calmez.
De afară se aud țipete care îl aclamă pe Matei, câștigătorul cursei, însă nouă nu ne pasă că prietenii lui s-au strâns în jurul mașinii aşteptând ca el să coboare. Geamurile fumurii, aproape negre, ne oferă confortul şi intimitatea de care avem nevoie. Suntem doar noi doi şi sute de oameni care ne aşteaptă dincolo de tabla maşinii.
Își plimbă degetul mare de-a lungul obrazului meu, lăsându-mi în urma atingerii sale furnicături și un imens gol care mi se situează în stomac. Se ridică peste cutia de viteze și plasează un mic sărut pe obrajul meu deja îmbujorat. Atingerea lui îmi face respiraţia să se calmeze, până când, am impresia că nu mai respir deloc. Fiecare acţiune a sa mă derutează şi mă transportă pe un tărâm neexplorat, dar pe care îmi doresc în mod sigur să îl cunosc.
—Aș sta câteva ore să te privesc așa, însă mulțimea de afară este nerăbdătoare să vadă câștigătorul și să ofere premiul, așa că trebuie să coborâm, oftează, închizându-și ochii.
—Desigur! îi zâmbesc eu slab, uimită fiind de felul în care a reușit să mă calmeze.
Şi poate că atunci când întunericul şi lumina se ating, tot ce pot face, este să producă scântei.