Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 10

Simt cum muzica îmi vibrează în piept, iar strigătele adolescenților în stare de ebrietate îmi oferă o cumplită durere de cap. Corpul parcă îmi este amorțit

Mă doare spatele cumplit datorita zidului rece din spatele tejghelei de care m-am proptit. Îmi pun capul în palme, încercând să găsesc o explicație logică pentru

Nu îmi pasă că stau pe jos, proptită de peretele rece cu capul pe genunchi în timp ce probabil dincolo de bar este nevoie de mine pentru a ajuta cu servitul băuturilor clienților la mese. Vreau mai mult ca orice să dorm sau cel putin să nu mai alerg de colo până colo pentru cinci minute.

-Tot așa te doare burta și capul? spune vocea pe care am auzit-o toată ziua, cu un strop de milă în glas.

Îmi ridic capul ca mai apoi să îl văd pe Andrei cum stă aplecat, cu mâinile pe genunchii îndoiți, privindu-mă compătimitor. Ochii şatenului sunt împânziți de o nuanță roșiatică datorită fumului dens de țigară ce se simte în încăpere, dar și pentru că este aproape ora 2 dimineața, iar el nu a adormit mai deloc.

Cu o mișcare din cap aprob cele spuse de el, simțind cum un junghi îmi pătrunde în cutia mea craniană.

Se ridică brusc spunând chelneriței să aducă ceva de mâncare.

Ziua de astăzi a fost epuizantă, la fel ca ultimele trei. Trei zile în care am dormit numai câteva ore, trei zile care au făcut cât trei ani datorită celor care frecventează acest loc. Subliniez faptul că lipsa hrănirii nu mă ajută deloc să trec cu brio acestor încercări, însă nu am ce face dacă nu am timp. Abia că mai trec în zori pe acasă, doar să mă odihnesc câteva ore.

-Trebuie să mănânci, altfel chemăm ambulanța și nu îmi doresc o Isa leșinată pentru că nu a mâncat, Andrei apare în fața mea cu cele comandate mai devreme, făcându-mă să mănânc alături de el câte un sandviș.

Pot pune că acest băiat poate fi ușor catalogat greșit datorită desenelor pe piele ce îl împânzesc, însă dacă ajungi să îl cunoști este un băiat chiar de treabă: fără seriozitate maximă, comportament arogant sau lucruri de acest gen.

-Erau câteva pastile lăsate de Geo pe aici pe undeva, spune apoi cotrobăie prin sertarele barului.

Se întoarce înapoi cu o pastilă albă și un pahar cu apă în câteva secunde.

-Fratele meu are pastile aici? întreb mirată după ce dau conținutul paharului pe gât și pastila.

-Da. De multe ori se întâmpla să pățească ca tine. Să aibă dureri de cap, doar că de la mahmureală sau mai știu eu ce.

-Pff! Eu o să ies puțin la aer curat.

-Okay. Eu zic să ai grijă cu demenții de aici. Nu toți știu că ești sora lui George.

Îmi fac loc printre mulțimile de oameni petrecăreți pentru a lua o gură de aer.

Nu mă gândeam că datorită faptului că nu sunt învățată cu mirosul de alcool atâtea ore și cel al tutunului în combinație cu muzica dată la maxim starea mea de sănătate nu va fi una tocmai bună, la care să mai adăugăm și niște ore nedormite și un pahar de apă în loc de mâncare.

Scot micuțul mobil din buzunar și răsfoiesc lista de contacte până dau de numărul de telefon al lui Matei, singura persoană la care pot apela la această oră târzie.

Mă simt cam prost și un sentiment de regret mă încearcă. Dacă o să îl deranjez?

Îl apelez când îmi aduc aminte că mi-a spus că îl pot suna când am nevoie de ceva, indiferent de oră, lăsând ca telefonul să sune de câteva ori. Îmi răspunde după câteva tonuri fix când voiam să închid. Probabil că doarmea...

Bănuielile mele sunt eliminate când băiatul îmi răspunde fără pic de răgușeală în glas specifică somnului.

-Hei! Scuze ca te deranjez la ora asta, însă am nevoie de tine.

-Te ascult.

-Nu mă simt tocmai bine și mă gândeam dacă ai putea face tu un efort să mă conduci acasă. Aș suna un taxi, dar nu cred că-i cineva dispus să își strice somnul doar pentru câțiva bani și nu am la altcineva să apelez și cum sunt tot la Van Racing...

- Okay! Voi ajunge în câteva minute. Rămâi în fața barului, bine? spune apoi închide după ce îi dau un răspuns pozitiv, monosilabic.

Mă așez pe bordura rece în timp ce privesc mici grupulețe de băieți și fete cum râd, ori povestesc câte ceva răzemați de motocicletele tunate sau mașinile foarte scumpe.

Nu voi mai sta atât de mult mâine seară. Voi merge acasă și îmi voi îmbraca pijamalele mele pe care le vreau mai mult decât orice. Simt cum o să pic de somn, iar asta nu-i deloc bine, mai ales că eu nu sunt învățată să stau trează până în zori.

Mă bucur că părinții mei îmi permit să stau aici și nu intervin foarte mult în viața mea, așa putând să îmi ajut fratele.

Atenția îmi este captată de o pereche de adidași ce îi recunosc imediat.

Ridic privirea din pământ către băiatul impunător din fața mea, îmbrăcat cu o pereche de jeanși și un tricou peste care are o geacă pe piele, neagră, ca de obicei. Părul aproape negru ce îi cade ușor pe frunte și barba nerasă de ceva timp îl fac să pară un bărbat de-a dreptul irezistibil.

-Isadora!

-Bună Matei! Îți mulțumesc mult că ai venit atât de rapid!

-Plăcerea-i de partea mea! Să spunem că eram prin zonă. Mergem?

-Numai puțin. Trebuie să îmi iau geanta din bar. Scuze! Nu știam că ajungi atât de repede.

Îmi întinde o mână pentru a mă ajuta să mă ridic, apoi pășim amândoi în bar.

Mâna rece a lui se încolăceşte după talia mea, începând să mă tragă prin mulțime până la Andrei care se fâstâceşte de colo până colo, turnând băuturi în pahare.

-Eu o să plec! Nu mai pot sta! încerc să astup muzica pentru ca Andrei să mă audă.

Acesta încuviințează din cap, spunând că totul va fi sub control, timp în care Matei mi-a luat geanta care se pare că o cunoaștea.

Brunetul îmi deschide ușa, la fel ca portiera bolidului său de lux , de-a dreptul impecabil.

-Îți este frig? Dăm drumul la căldură? mă întreabă pe un ton calm.

Aprob cu câteva mișcări ale capului, conformându-se imediat la cerința mea. Căldura încearcă să mă poarte în lumea viselor, însă nu mi se permite acest lucru datorită brunetului care vrea să purtăm o discuție.

-La telefon mi-ai spus că nu te simți bine. Vrei să mergem la spital?

- Nu, sunt sigură că o să îmi treacă. Nu are rost să mergem la spital doar pentru o durere de cap și niște dureri de burtă. În plus, am luat o pastilă.

-Cum dorești. Sper doar să nu fie ceva mai grav.

-Nu. Sunt sigură că am o mică cădere de calciu.

Mă fac mai comodă în scaun, profitând de faptul că Matei conduce încet și atent, fără să fie nevoie să port centura de siguranță. Îmi închid ochii, nepăsându-mi că somnul se instală rapid în corpul meu fără ca eu să fiu în patul meu moale.