Și vine un moment când sufletul omului se dezbracă scârbit de trup și o pornește agale pe caldarâm, cu rănile deschise, fluierând.
Mulțumiți lui @aesthete_overdose pentru copertă.
Uneori îmi închipui cum ar fi dacă într-o seară clopotele bisericii de pe deal n-ar mai bătea, iar în lipsa lor orașul s-ar spulbera sub expirația fierbinte și nocivă a verii.
Din cer s-ar rupe instantanee cu nori și-ar ploua pe străzi cu spumă.
Canalele ar refula spuză cancerigenă: spu, sperde, spov.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
În jgheaburile caselor orfane de de amintiri, de oameni, de mizerie, mi-aș împleti pat din lujeri, verzi, tăioși să nu mă pot zbate în somn fără să sângerez.
Aș privi cum stâlumii devin autostrăzi aglomerate, rute încinse către pământul sterpit. Iar prin acidul celui din urmă somn al celei din urmă ființe aș urmări cum sori, stele, comete și meteori ar intensifica prin prisma chipurilor lor radioase lumina alb-gălbuie a lunii mai care nu mai e mai. Ar fi tăcere ruptă din vid, un ciob de sticlă incoloră înfipt în huma bleagă. În el ar erupe chipul efervescent al Tetardeice nu mai poate oferi durere. Doar pete mute, colorate, zbenguitoare pe lentila biconcavă a biCosmului. Colopotele ar crea tuburi de ejaculare spre zumzetul primar al oceartofonului.
Ce a spus Eliade? "Nimic nu poate dura până nu i se conferă un suflet."
