Însemnări

Trebuie? Nu neapărat.

    Ceva nu era bine. Acel ceva pe care oamenii l-ar numi "liniștea dinaintea furtunii", așa că m-am cocoțat până-n podul casei, ghemuidu-mă în costumul meu bleu lângă ochiul ferestrei precum o lacrimă. Ceva nu era bine. Probabil că era de vină adierea neobișnuit de puternică ce plesnea obrazul vecinei mele, săltând brațul de catifea al prosoapelor lăsate la uscat. Sau șușotitul dizgrațios al cireșului la rându'i brutalizat. Puteam să-i zăresc de aici copilul-cireașă cu fața smeadă, zugrăvită într-un alb bolnăvicios, cu bărbia jegoasă tremurându-i și tâmpla vânătă pulsând. Părea îngrozit și dezgustat de hohotele părintelui ori de felul vulgar în care lumina — oh, neprihănita lumină! —îi amușina cu poftă scobitura grosolană a gâtului.

     Un petic maro, delimitat de o dâră lipicioasă, aurie din nectarul Dianei îmi ademenea privirea colo-n jos, în vale, între coapsele fragede ale pădurii torturate. Iată un alt semn că lucrurile nu decurgeau bine. Oare cum ajunsese acea sămânță de păpădie încleștată în atmosfera densă a mansardei? Chiar să fi fost geamul deschis? Iar în nemișcarea ei stranie de ce indica cu zecile și plictisitoarele ei brațe locul în care zăcea cadavrul mult prea iubitei mele? Să nu însemne asta nimic? Ironic, peticul se stinse precum o limbă de jăratic în vatra întunecată a unei odăițe. Dar ce mai conta? Viperele (adică el și sămânța) își împliniseră menirea. Ochii mei cercetau cu disperarea mută a pruncului smuls de la sânul mamei rănile închegate. O cicatrice maronie, străbătută pare-mi-se de goluri de aer și fluide încă marca o cumplită și veche nenorocire. Maxilarul era complet sfărâmat; câteva sârme groase își ițeau gâturile oțelite printre firmiturile osoase. S-ar zice că ucigașul— cel mai prost chirurg dacă mă întrebi— încercase să-i recompună mandibula din acea morbidă plăcere și curiozitate a vânătorului de a-și zmotoci puțin prada. Of, iubito! Te temeai de ace cum te temeai de viespii: doar gândul la ce ar putea să-ți facă... Acum ca un nemernic îmi las irișii să-ți sărute rămășițele și pleoapa căzută peste ochiul sec. Ai fost și ești (în ciuda mutilării tale) una dintre acele frumuseți strălucitoare atâta timp cât există cineva care să te admire cu înfiorare. Acum însă...te stingi în abandon, ignorare. Și pe cuvânt că simt cum nebunia și furia asta înăbușitoare mă cuprind de ceafă, scuturându-mă violent când o esență abia intelegibilă îmi dă de veste dulcea ta apropiere. Până că și moartea-ți este îmbălsămată în aroma subtilă de miere de salcâm— un parfum greu de descris. Dar la ce bun să-ți fi simțit izul divin, seva pătimașă, bogată, când mă trezesc singur pe marginea unui șanț împuțit al unui drum forestier, axfisiat fiind de fumul de grătare? Nerozii, nerozii, nerozii! Numai de tămâie din grăsime arsă îți mai trebuia ție, înger cu tâmple străvezii, diafane. În zadar atâta hulă și plângere mortuară... Nu pot coexista în lumea lor decât sub forma, implicit în prezența jegului. Firea mea îndurară să se ghemuiască decât lângă măduva lor slinoasă cu gust de gumă de mestecat, lângă ADN-ul lor platonic din punct de vedere biologic, înregistrat în flegma întinsă pe asfaltul încins.

     Mă simt prins între ropotele palmelor lor și-al vocilor triviale, scandând cu ochi de maimuță "talentul-banană", între strigătele amuzante: "Ba-na-năăă" și mâțișorii spânzurați de ramurile solzoase ale salcâmilor— din ale căror guri întredeschise se pierde în agitația termică parfumul tău. Sunt osândit ca un câine ce rabdă chinul lanțului din dragoste pentru stăpânul mai mult sau mai puțin netrebnic. Câte n-aș mai spune aici? Despre coada scuturată blând a unui patruped, despre cuvântul "pufarine" care îmi tot dă târcoale, despre felul în care te-aș adora și deplânge de o mie de ori în ploaia de vară, asta dacă Busuioc s-ar îndura de noi și i-ar cere lui Dumnezeu nițică apă pe datorie. Lucrurile nu mai au sens căci ne îndreptăm spre ieșire, dar tot cred că aș mai avea ceva să-ți spun.

     Lucrurile nu mai au sens...

     Ieșire.