Însemnări

Februarie

   Privesc câinele din spatele curții, cu cap mic și ceafă groasă, ce adulmecă zăpada strânsă în jurul cotețului său. Afundându-și picioarele scurte în aceasta, se lasă ușor pe vine ridicând botul zbârcit spre cerul cenușiu. Neaua se prăvălește necontenit, agățându-se de ramurile arborilor și blana patrupedului precum niște scaieți înghețați. Pe boltă se distinge un singur cerc gălbui, de mărimea unui bănuț, care pare-mi-se că se topește și afundă pe cu totul alți nămeți. Câinele se ușurează și sare ca un resort în stânga; zgribulit și rușinat parcă se ascunde în spatele cuștii sale. Își trece lăbuța cafenie obsesiv peste nas, lingând-o în răstimpuri cu blândețea unei mame. Lanțul ruginit zornăie aidoma clopoțeilor unei sănii mitologice, încărcată cu daruri, urmărind la fiecare pas trupul împlinit al animalului. Câinele saltă iarăși, cuprins de un iureș de voioșie, împroșcând în jurul său cu spuma cerului. Dumnezeu a uitat ibricul roș, cu vopseaua sărită, în care fierbea laptele pe foc, iar acum pământul e scufundat în caimac rece, rece, rece. O revărsare a zorilor peste murdăria străzilor, pitită sub covorul alb, tocit de bocancii trecătorilor. Câinele se cuibărește în fânul din adăpostul său, oftând insesizabil și privind bănuțul de pe cer mai înainte de a închide ochii și a... Adormi. Te culci și te scoli buimac, iar caimac, iar caimac...

      Afară ninge fără oprire, iar la primărie se anunță că nu va mai fi cafea pentru trei zile! E un ger teribil, iar personalul care se ocupa de aprovizionarea indispensabilă de cafea și zahăr s-a împotmolit pe undeva, pe strada Armand, tremurând în paltoane de stofă aspră. Nici lapte nu mai e, iar înlocuirea acestuia cu frișcă face legile și anunțurile oficiale mai degresate. Poate că ar trebui să iasă afară primarul, cu oficialii îngrămădiți în spatele său și să întindă mâinile spre cer, cerșind caimac dumnezeiesc. Iară cum zgâiesc ei ochii, descleștându-și fălcile și rotindu-și limbile inflamate în aer, o secretară se împiedică de un maldăre lăsat în mod neglijent lângă aleea pavată din spatele instituții.
    
     — Na! Fir-ai a dracului! Ce e lepădătura asta? Era să-mi rup ș-un toc!
    
     Femeia împunge cu vârful pantofului mormanul de zăpadă și găsește un ciuf maro, răvășit. Aceasta icnește speriată și cu o figură stupefiată și scârbită aleargă spre primar. Cu toții se strâng în jurul "lepădăturii" frecându-și scalpurile unsuroase a neștiință. Secretara se zgribulește indignată: "Are să ne mănânce ciuma! Ptu, lepădătura dra-".
    
     Ciuful maro tremură, crăpând crusta înghețată de omăt și scuturându-se se înalță greoi pe picioarele-i îndesate Zambilica, cățeaua primăriei. Un val de ușurare redirecționă atenția gloatei înapoi spre ninsoare. Acum lumea se concentra strict la colectarea omătului în niște saci mari și cutii de plastic ce aveau să fie duse la micul oficiu ce servea drept cămară, iar apoi distribuite către fiecare birou.

     — Mmm! își frecă nerăbdător primarul mâinile, fixând un punct în depărtare cu ochii săi mici, afundați sub zbârciturile pleoapelor. Ehee, Zambilico, asemenea minune n-ai să mai prinzi tu. O dată cade caimac din cer taman când rămânem fără lapte. Și cafea!

      Bărbatul își trecu mâna greoaie peste blana cafenie a patrupedului ce își lăsă urechile pe spate într-un semn de supunere. Oficialul surâse binevoitor pătruns de un sentiment de bunăvoință, cuprinzând lacom cu privirea curtea din spate a primăriei. Se așeză în zăpada rece lângă animal, ignorând umezeala ce se strecura prin materialul cenușiu al costumului și urmărea cu atenție secretarele cum se îmbrâncesc cărăbănind la spumă lăptoasă.

      — N-ai să mai vezi... îngână el netezind absent zulufii îmbâcsiți de pe ceafa animalului.

     Cei doi rămaseră neclintiți o bună bucată de vreme, acompaniați de icnetele femeilor și bărbaților. Un simplu trecător ar fi putut spune că cei doi stăteau nemișcați pe alea înghețată de la începutul timpurilor, sugerând comuniunea om-natură ce răzbea dincolo de nebunia de brațe, picioare, strigate și pungi ale angajaților. La un moment câinele scânci, iar primarul o părăsi pe Zambilica. Aceasta se ușură în locul unde șezuse până acum, aruncând priviri pripite în stânga și dreapta după care se îndepărtă de mica pată galbenă în care pare-mi-se că se reflecta bănuțul auriu de pe cer.

        // În amintirea Zambilicăi, celei mai devotate cățelușe //