Însemnări

Din când în când să te uiți în sus

    Și-mi pare că cerul a căzut aici pe pământ, ancorat fiind de copacii ce i-au străpuns pieptul. De la balcoanele forjate s-au desprins încet și temători zeci de sori, poposind în iarba crestată. Le-aș rupe voalul auriu și gulerele scobite doar din necesitatea de a face rău. Suflându-le prin părul alb-gălbui să abat asupra lor urâțenia unor chelii poroase. Să înțeleagă că stăpânul lor, Uranus, nici chiar Eol, nu pot axfisia cu sărutarea lor tuleii grași de iarbă ai Geei. Căci suntem o lume barbară ce se hrănește din curiozitate, întinși ca cepele la soare sub stratul de ozon. Iubirea este radiația în care ne cunosc și ne manifestăm în forma noastră cea mai bolnavă, firește, după actul arderii pe interior.

    Dacă pentru toate furnicile cerul e verde, iar pământul negru și pentru toți oamenii pământul e verde, iar cerul albastru înseamnă că pentru acești sori (chei) ce se ascund în narcisele mamei pământul e albastru, iar cerul e negru. Acum dacă mă gândesc mai bine, insectele sunt șirete. Ele au fost fluturi în spectrul nostru ce și-au strâns aripile și micșorat trupurile odată cu scufundarea în spațiul cosmic. Ele se întorc mărunte, înnegrite printre tulpinile de trifoi. E ca și cum planeta ar fi un amestec eterogen, produs în urma ovulației vidului pătruns de vibrațile Universului. Să tot fi gâză ghemuită între bătăile de aripi ale petalelor de zarzăr și să tot iubești. Din când în când să uiți în sus și să constați că de fapt te holbezi în jos, acolo unde te afli privind de sus. Animalele se pricep mai bine la asta, în special gândacii din camera mea, pe care îi stimez.