Însemnări

Modelul 840

      << Când devii un guguloi purolent de nervi...

—Atunci nu cred că mai vin...
   
     Vocea ei răsuna în receptor la fel de răgușită și plictisită ca de obicei. Nu se deosebea cu mult de țârâitul unui greiere ofuscat de trecerea anotimpului cald. Doar că afară e frig, iar în calendar arată clar că e martie. Haideți oameni buni! Uitați-vă! Mai sunt două săptămâni până la Paște. Mănânci rahat, mai sunt trei! Notele mele personale, nu te mai băga. Vă ștergeți cu toții degetele murdare de unsoare pe fața mea apoi mă lăsați să bântui prin fundul curții, pișându-mă lângă o stivă de lemne. Cerul e vinețiu, mă duce cu gândul la cicatricea de deasupra genunchiului. Vântul bate apocaliptic, oare chiar e atât de frig sau mi se pare? Istoria se repetă, iar sunt stresată. Dă-le-n mă-sa de cărți și oameni, hai să ne uităm la această lampă. Ce părere ai? E suficient de colorată? Sunteți idioți. Frate, vreau să plâng, iar voi mă faceți doar să vorbesc urât! BLEAAAAAAAAAAAA ĂĂĂĂĂH>>

    Închise caietul și îl așeză lângă ea în iarba udă. Într-adevăr, pe cer se întrezărea o pată viorie, suptă de vata murdară a norilor, iar adieri reci se zdrobeau de pielea înfiorată a brațelor ei. Își cuprinse fața în palme, inspirând adânc. Aruncă o privire furișă  peticului de sticlă luminat al casei; oftă.

     — Nu e de bun augur.

     Nu era durere, nu erau regrete, nu erau persoane care să o fi rănit, ci doar liniște apăsătoare și imaginea bruiată a creierului ei după o zi stresantă. Și caietul cu notițele sale, bineînțeles, cu fraze neterminate, cuvinte tăiate ori mâzgălituri ce se voiau a fi simboluri tainice ale unui nou curent artistic.
     
      Zăcand în pâlcul de pomi, putea fi considerată doar o căpiță de fân șatenă, a cărei umbră se profilează in serile de vară peste ogoarele pârjolite. Miroase dulceag a paie, știi că o poți folosi ca hrană pentru dobitoace, ori să faci culcuș vreunui câine pripășit, dar nu îi conștientizezi utilitatea în permanență. E un vraf de ierburi tăiate specifice zonei rurale. E ca un fulg desprins din cojocul unei găini și suflat peste dealuri, porți și cușme sure până deasupra nasurilor unor copii. Bunicii îl considerau norocos și alergau cu degetele rășchirate după dânsul, iar după ce îi șopteau dorința în căușul palmelor îl înstrăinau de casele și pomii de pe acea uliță înfundată, împărțindu-l în mod inconștient cu restul omenirii. Însă nu bagi de seamă reapariția acestuia la treizeci de ani, după ce amândoi ați făcut un ocol imens: el al pământului, tu prin timp. Astfel era și această Ea: un fulg, o comparație ciudată cu un obiect banal, dar care întregește perspectiva asupra umanității. Un ciob care vorbește despre sticla din care face parte mai înainte de a se rătăci în mărăcinii de la marginea șoselei.

       Ce făcea acolo? Exact ce fac cei de-o vârstă cu ea: scrie, se ia la întrecere cu păsările într-o învălmășeală de gânduri, cercetează cerul cu compasul degetelor, blestemă, învinovățește, speră, râde, se tăvălește în praf, strivește cu trupul său zeci de insecte negricioase în iarba măruntă, iar scrie, se consideră căpiță, fulg, actriță, autoare...

        Ce bine că strigătul mamei la masă i-a întrerupt gândurile.

// pentru ogree- , care continuă să îmi rămână aproape chiar dacă nu sunt cea mai bună "nevastă" //