Însemnări

S-au scuturat florile de zarzăr

  ‘‘Genitiv, în ce colț te-ai ascuns? Ai fugit în vecernie, cu rochița pătată de lumină caramelizată, cu părul prins în două cordeluțe de tifon și obrajii murdari de pistrui de pe vremea când lipseai de la primele ore ca să mă ajuți în grădină. Îți plăcea grădina, cu toate că abia scoteam două cepe degerate dintre bulgării de pământ. Te așezai între răzoare, mustind a praf și sudoare și visai cu ochii deschiși la râul de munte cu apă rece din vale. Îmi înșiruiai fel și fel de concluzii trase din cărțile tale cu hârtie proastă și mâncam împreună miere zaharisită. Eram urâți, Genitiv. Eram murdari, obosiț, flămânzi, iar în adâncul nostru ne simțeam debusolați. Dar nici că ne păsa. Zâmbeam strâmb la visele celuilalt, ne bucuram de deșertăciunea grădinii și ne mândream cu fertilitatea vieții ce s-a cuibărit, în timp, în noi. Dar asta nu te-a împiedicat să sari gardul șui, risipindu-te în codrul întunecat. M-ai lăsat consternat pe culmea dealului să veghez norii cenușii. Acum aștept. Te aștept înțepenit, cu inima grea, sperând că am să te mai zăresc o dată urcând drumul forestier, cu ciorapii ghemuiți neglijent la picioarele tale. ’’

                  —30 noiembrie 2017 —

  

   ‘‘ Acum îmi dau seama că Dumnezeu când și-a întins poznaș gâtul peste balustrada norilor a trasat cu vârful unghei de la zeci de ani lumină harta străzii noastre în chelia ta. Chicotesc, căci tu nu-mi zărești creștetul înălțat. Continui să te ușurezi lângă gardul din livada din luminișul din pădurea de pe culmea dealului din chelia ta... Ah! S-au revărsat zorii artificiali, iar rămășițele de întuneric se destramă odată cu comparațiile mele năstrușnice. Lasă-mă doar să-ți mai spun că te iubesc ca pe o mierlă; aș stâlci un motan în bătaie pentru a-ți răzbuna amintirea.

  
      Sărutări din vârful stiloului,
              fata fără bec pe balcon’’

   ‘‘ Ești arămiu și colb și căldură, dar răsuflarea ți-e înghețată, iar trupul meu alb, alb și gol...’’

                    —dată necunoscută —

   ‘‘ Și-mi pare că nu am mai stat demult, eu cu gândurile mele, cu atât mai puțin acum când îți văd aproape seară de seară silueta grosolană strecurându-se printre dinții pieptănului pădurii. Nimbul portocaliu al pupilei tale clipește enigmatic după umărul dealului, răpindu-mi atenția pentru câteva secunde de la cocoașa ta albicioasă. Iubito, ți-am spus de atâtea ori să nu mai stai aplecată până târziu peste însemnările tale întrucât vertebrele tale fragede vor străpunge pielea cefei. N-aș vrea să-ți văd capul atârnând inert pe umărul stâng, exact ca cel al ciocănitoarei sfârtecate de pe balconul meu.
  
   Iubito, încep să cred că nu exiști, că gura ta este decât deschiderea amorțită a unei scorburi, că ochii tăi sunt decât farurile îndepărtate ale unei mașini, iar vocea ta decât doina unor gaițe, privighetori și ale oricăror alte păsări care cresc pe aici. Nu mă mai pot îndrăgosti de toate acestea. Acum sunt doar un om normal ce nu-și mai poate lăsa gândurile la întâmplare, un stâlp de oase care nu mai găsește continuitate frazelor complexe, un om care țese tulburea imagine a unui TU. ’’

// iar aici a secat tot romantismul meu//