Și vine un moment când sufletul omului se dezbracă scârbit de trup și o pornește agale pe caldarâm, cu rănile deschise, fluierând.
Mulțumiți lui @aesthete_overdose pentru copertă.
Deschide robinetul și lasă să curgă sunete, gâlgâituri de conștiință și elefănței cu freze afro. Am găsit o nouă pânză freatică inepuizabilă. Neuronii noștri sunt ramificații particulare ce conduc imagini aluvionare. Creăm delte intime în care Universul își poate depune gândurile cele mai fecunde. Tot ceea ce avem nevoie este sperma neuronală a unei conștiințe comune în care stau concentrate granule violacee și portocalii precum carnea de somon. Cred că în momentul acesta unul dintre ei îmi pompează în ureche bule de oxigen ce se sparg ritmic de timpanul, scărița, ciocănelul și nicovala mea.
Știu că nu e bine să (te) gândești prea mult, dar se simte atât de bine când note sub formă de gângănii cu aripi negre se desprind de ramurile înmugurite, purtând în spinare mici parașute tăiate din tricoul meu. Își leagănă piciorușele cauciucate în căderea lină, fredonând imnuri africane.
Ropote de bețe răsună armonios, acompaniate de la-la-la-uri netede, lucioase în urechea medie. Mă ghemuiesc în camera ovală, pe podeaua de carne vie, acoperită cu recipiente de plastic galben-neon. Un dinte agățat de un colier de scoici poposește pe vârful nasului, uimitor de alb, fluorescent.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
O negresă își dă capul pe spate, alunecând pe o pătură aspră, sedimentară. Mici scame disco și pop i se agață de baticul cu modele geometrice. Un înger făcut din aluminiu traversează în grabă cerul, călare pe o chitară electrică. Capul i se răsucește la un unghi periculos, adresându-ne o privire rece, metalică. Carnea negresei începe a se decoji, iar făptura ancestrală își întoarce chipul de la noi, îndepărtându-se amețitor spre cine-știe-unde. Râsetul ei sălbatic, maimuțăresc parcă se dezbracă de trupul mlădios, lepădându-l pe țărmul oriental. O pasăre cu pieptul bombat și inima pulsând în spărtura dintre coaste și stern chiuie încurajator din ascunzătoarea ei. Păsările au corp sternal, manubriu, apendice xifoid?
Picături de lumină mi se strâng pe tâmple precum roua. Palmierii răsuflă cu năduf aidoma unui aluat uitat la dospit lângă vatră, iar piciorul femeii se lipește de spinarea mea. Pielea ei încinsă, cu miros de vinilin ars mă însemnează în zona lombară precum o bovină. Cuvinte spuse anapoda i se strâng în colțul gurii crăpate, fermentând și arzând în calea lor mandibula, pielea gâtului și a claviculelor. Dintr-un pod de jos îi culeg cu buricele degetelor spuma de pe buze, lăsându-i pe bărbie dâre umede. Oasele noastre se sudează în forme spațiale abstracte, iar curând devenim o pastă omogenă ce împarte același schelet deformat. O pastă sclipitoare, cu iz acrișor fierbând deasupra unui organ tuciuriu.
Îmi bate soarele în ochi, iar nenorocita aceea de umbrelă ne-a fost furată în gară.
//Capitol dedicat lui Gustavae. Mulțumesc că ești un cititor atât de conștiincios.//
