- Dacă în acest moment nu te oprești din a urla la mine jur că...
- Ce îmi faci idiotule? Ce ai de gând să îmi faci Kay?! Ți se pare că mi-e frică de tine?
Nervii mei erau deja întinși la maxim, aveam nevoia de a apuca una din lămpile mamei și să o arunc exact în capul acela mare a fratelui meu hipiot. Dar în schimb de asta, fiindcă numai pușcărie nu doream să fac din pricina lui, mi-am înfipt unghiile în palme și am luat o gură mare de aer privindu-l încruntat pe Ethan. Îl urăsc. Niciodată nu a reușit să mă enerveze mai mult decât a făcut-o acum.
- Scarlett are dreptul la fericire!
- Nu cu tine în orice caz! Trădătorilor!
E vina noastră?! E numai și numai vina lui. El a decis să renunțe la Scarlett în momentul în care și-a băgat cocoșelul în peștera lui Crystal. E numai vina lui, eu nu am contribuit cu nimic și Scarlett în niciun caz nu are nici o vină. Din contră, e singura care s-a ales cu o inimă frântă din toată această întâmplare.
Dau să plec, ne mai putând înghiți bazaconiile lui Ethan, dar vocea lui mă oprise.
- Dacă ieși pe acea ușă poți crede scrum legământul nostru!
M-am întors spre el cu o mie de sentimente pe față. Nervi, confuzie...
- Așa să fie!
Am ieșit din casă și am trântit ușa în urma mea.
Tocmai că soarta mea e o târfă, părinții mei s-au decis tocmai acum să își facă apariția acasă, după o vizită la spital. Din câte știu și eu, tata a fost operat, și poate merge pe propriile sale picioare. Însă nu mai mult de 3-4 ore pe zi, oricum, face progrese. Cu ajutorul unor mici chestii feroase împlântate în coloană a reușit să îi stimuleze nervii și să îi facă să funcționeze cu succes, astfel, tata e un om trecut de paralizie.
- Unde pleci Kay?
- Undeva departe de dobitocul ăla!
Strig cu putere ca să mă audă și Ethan din casă.
- Kay! Mulțumesc că nu ați dărâmat casa! Ce s-a întâmplat din nou?
- Ca de obicei mamă! Fii-tu se pricepe să strice pofta de viață mereu!
- Kay nu vorbi așa cu mama ta.
Am vrut să îl întreb de ce îi pasă. 18 ani a fost absent din viața mea, și din educația mea. Dar fie, nu am vrut să i-o spun. Fiindcă eu, față de Ethan, știu că cuvintele dor.
Am urcat în mașină fără să mai aud nimic din partea nimănui și am condus direct spre docuri. Trebuia urgent să fac ceva care să îmi ia gândul de la situația de acasă și care să ajute să îmi treacă nervii. Și exact medicamentul potrivit: viteza.
În drum spre docuri, conduceam ca un maniac printre mașinile ce alcătuiau aglomerația Seattle-ului. Nu îmi păsa nici dacă riscam să fiu prins de poliție, nici dacă mama va fi și nervoasă și îngrijorata în același timp, nici cel puțin dacă mor. Am promis că de fiecare dată când am șansa voi profita de orice clipă la maxim. Oricum voi muri, fie tânăr fie bătrân, tot în același loc voi călători, probabil că în Iad. Nici nu doream să mă gândesc la Scarlett, eram supărat pe ea, de-a dreptul. Încă stă după fundul lui Ethan, nu, nu spune că îl vrea, dar când îl vede se uită la el ca la Creator și se observă cu claritate acest lucru. Și doare, doare ca dracu de tare de parcă cineva îți scoate inima din piept și o calcă în picioare făcând-o țândări.
Când în sfârșit am ajuns, era o aglomerație de nedescris, și nu era o atmosferă plăcută, din contră. În aer plutea tensiunea, semn că era ceva de rău.
Toți oamenii de prin docuri erau strânși în cerc și cineva era întins pe jos. Inima a început să îmi bată cu putere când l-am văzut pe Maxim. El era cel leșinat pe pământ. Și nu, nu era beat. Ci era rănit, împușcat în abdomen.
Am început să tremur ca un fraier, m-am lăsat pe genunchi și îl priveam pe Maxim neputincios, neștiind ce dracu să fac. Lumea din jur era în panică și asta nu era de bine. Viața lui Maxim era în pericol și nimeni nu poate face nimic, fiindcă nu puteam chema o ambulanță aici.
- Kay... te rog...
- Nu Maxim! Vei fi bine! Nu te las să mori.
Eram speriat, extrem de speriat. Mă speria faptul că Maxim poate ceda din moment în moment și nu pot face nimic. Nu vreau să îl pierd, de ani buni e prietenul meu și e alături de mine.
Nu aveam timp de întrebări, nici cine a provocat asta și nici cum.
Am acționat. L-am luat pe Maxim în brațe și l-am dus spre mașina mea întinzându-l pe bancheta din spate. Am urcat repede la volan și am gonit spre spital. Din nou, nu îmi păsa că poliția mă putea prinde, de data aceasta aveam un motiv întemeiat pentru viteză.
- Maxim, rezistă!
Strig și arunc priviri scurte în oglinda retrovizoare.
- Sunt bine frate. Nu îți imaginezi cât sunt de bine.
Am oprit la cel mai apropiat spital găsit și l-am cules de pe bancheta din spate, fugind spre urgențe. Acolo, specialiștii l-au preluat și unul dintre ei a venit la mine și mi-a pus o groază de întrebări despre Maxim.
- Trebuie dus imediat la operație, pentru a extrage glonțul, problema e că a pierdut foarte mult sânge...
- Aveți nevoie de un donator?
- În primul rând trebuie să fie compatibil. Dar mai târziu vom da verdictul, sperăm să fie bine.
Mă asigură și goniră cu el pe hol.
Imediat apăruseră Troy și Charlie. La fel de speriați.
Totul se derulă cu viteză în jurul meu, și abia așteptam să aflu cine i-a făcut asta lui Maxim pentru a-i răsplăti favoarea cu același preț. Mi-am trecut mâinile peste față încercând să mă liniștesc, palpitațiile mele nu se mai opreau. Și aveam un pietroi ce îmi apăsa pieptul și nu mă lăsa să respir.
- L-au băgat în operație?
Mă întreabă Troy și dau afirmativ din cap.
- Cine dracu a provocat asta?
Amândoi au tăcut și mă priviră de parcă nu aveau habar despre ce vorbesc.
- Spuneți odată!
Mă calcă pe nervi cu această liniște a lor.
- Kan...
Kan! Jur că am să-l omor! O să-l omor și nu îmi pasă că nepoata sa Scarlett se va supăra pe mine. Arunc vina pe celelalte sute de dușmani ai săi.
- Și avea un mesaj pentru tine.
- Ce mai vrea?
Troy îl priviseră pe Charlie și invers.
- Să nu te mai întâlnești cu nepoata lui.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
