Covenant (Vol. III)

Capitolul 10

Capitolul 10
"la ora de fericire tocmai ți s-a pus absența"

Anonim POV

- Scumpule, ți-e foame?

Dau negativ din cap și continui să citesc ziarul. Uneori mă uimește la culme societatea în care trăim și faptul că oamenilor le place să se ucidă între ei pentru plăcere, bani și multe alte motive, uneori chiar banale.

În oraș a avut din nou loc o cursă interzisă, concepută de niște copilandri tineri. Însă din 5 numai 2 au reușit să rețină polițiștii.

Nu e de bine, însuși eu am făcut curse când eram tânăr și ultima a fost fatală, mi-am pierdut memoria și jumătate de corp. Adică încă îl am, dar sunt paralizat de la brâu în jos, numai o minune m-ar face să pot merge din nou pe propriile picioare.
Și cât despre memoria mea pierdută, nu pot face nimic în privința ei. Doctorii mi-au spus să aștept, să am răbdare, dar au trecut 18 ani, nu mai am nicio speranță ca paralizia să se vindece și memoria să îmi revină.
Am avut 22 de ani, o viață de om, nu îmi aduc aminte absolut nimic, nici cel puțin numele meu.
Simt un gol în mine, care nu se va umple niciodată.

Soția mea, Charolette, e eroul meu. Ea și-a riscat viața și m-a salvat din accident, chiar cu o secundă înainte ca mașina să explodeze, din vina aceasta și-a pierdut 30% din capacitatea vederii.
Dar ea e ca o zeiță în fața mea, din pricina ei eu sunt în acest moment aici și nu pe cealaltă lume.

Totuși, soția mea nu îmi poate spune nimic despre trecutul meu, pentru că nu îl cunoaște.
Ea mi-a dat un nume nou, Albert, care sincer chiar îmi place.

Îi datorez întreaga mea viață.

- Jesse! Vino la masă.

Își strigă ea fiul în vârstă de 18 ani.
A fost însărcinată cu el când m-a scos cu viață din mașina aceea care era cât pe ce să îmi curme viața.

Bănuiesc că persoanele care mă cunoșteau, au impresia că sunt una cu pământul. Că am murit în accident.

- Albert, forță The Future.

- Forță The Future.

Strig și încep să râd.
E o echipă de fotbal care pierde toate meciurile existente la care participă.

Eu și Jesse ne înțelegem foarte bine, mă consideră ca un tată, și eu la rândul meu îl consider un fiu. Fiindcă nu am nici unul.
Am decis să nu îi fac niciun copil lui Carol, prescurtarea de la Charolette. Îi era greu să crească doi copii singură și să aibă grijă de un om paralizat.

Uneori, în gândurile mele, aud mereu numele "Adam". Bănuiesc că poate e numele meu din 'viața veche'. Aș da orice să îmi aduc aminte câte ceva. Să am idee despre cine am fost și ce viață am avut. Dar de 18 ani sper, și acea zi nu mai vine.
Și golul acela nu se va umple.
Sunt viu, dar pe dinăuntru mă simt mort.
Chiar așa mă simt. Exact ca un robot.

Simt că zilele trec pe lângă mine și nu au nimic special.
Aștept să vină ceva. Acel ceva care îmi va schimba viața, din nou.
Dar parcă mai este drum lung până să ajungă. Să o explic mai bine, sunt închis în turnul castelului și aștept cheia care să deschidă ușa și să mă salveze.

Surpriză!
Venerați-mă oameni buni.
Am jucat rolul lui Dumnezeu și l-am înviat.