Immortality

Volumul 2. Cap 3

Ajunși în subsol, Kyra se uită fașcinată prin jur. Mă îndrumă să o las jos, iar când picioarele ei fac contact cu betonul rece, aceasta strânge din ochi. Este normal să o doară picioarele, dar este un vampir, iar asta nu va dura mai mult de o jumătate de oră.

— O cameră de tortură ? Întreabă privind în jur. Cât de marfă !

— Aici se pedepsesc cei ce încalcă legile noastre. Vezi acel gard de sârmă groasă ? Acolo sunt atârnați după care electrocutați cu frumusețea aceasta.

O iau de mână și ne îndreptăm spre mașina ce controlează energia. Aceasta o atinge fașcinată, iar ochii ei devin mai gri ca de obicei. Pun pariu că se gândește la răul pe care le-ar face acelor creaturi. Creaturi fiindcă în mod normal, nu sunt oameni, iar vampiri nu merită să li se spună.

— Știi... când am murit, s-a întâmplat ceva bizar. Am simțit că rolul meu pe pământ nu s-a sfârșit. Că trebuie să îi fac pe cei ce m-au trimis acolo să plătească. Când am simțit că cineva vrea să mă readucă la viață, am observat că avusesem din nou o inimă. Diavolii s-au oprit din a măcelării oamenii și și-au ațintit atenția pe mine. Au devenit nervoși și mâriau, iar pe nări le ieșeau foc. Nu îmi era frică fiindcă simțeam o putere imensă în mine. Simțeam că pot să îmi rup lanțurile cu ușorință și că pot deschide porțile iadului. Era adevărat. Acei diavoli nu puteau să-mi facă absolut nimic. Nu se puteau apropria de mine fiindcă... într-un fel, nu mai eram moartă. Înainte să deschid acele porți imense, simțeam că ceva mă mușca de întregul corp. Nu-l puteam vedea, dar era atât de puternic încât aproape mă dobora. Însă un cuvânt ce îmi răsuna în cap îmi dădea putere: Răzbunare. Simțeam cum corpul meu, efectiv, lua foc. Nu mă interesa că probabil acea... chestia mă poate omorî. Am deschis acele porți și am putut vedea o lumină orbitoare. Nu a dura mult și am simțit că am nevoie de aer. Mult, mult aer, altfel mă sufocam. Am deschis ochii, am tras aer în plămâni după care mă simțeam atât de obosită. Tot ce voiam era să dorm. Cât timp am dormit, tot ce visam era mult, mult sânge. Mult măcel și țipăte. Eu eram cea care le provoca. Suferința lor era muzică pentru urechile mele și îmi dădea mai multă putere. Am zis că acel vis trebuie să devină realitate. Vreau să le văd suferință din ochi. Vreau să mă implore să îi omor, doar ca să scapă de măcel, iar ceea ce vreau, o sa-l am. Nu contează pe cine distrug pentru a-l obține.

Profund. Începe să îmi placă modul ei de a gândi... Este la fel ca mine. O persoană ce nu se dă bătută și vrea ca toți cei ce i-au făcut rău să plătească. Nu pot citi în gândurile ei, dar pot citi în ochii ei. Pot vedea o femeie puternică, orgolioasă, ce vrea să își recapete onoarea. Răzbunătoare, rece, rea, înfricoșetoare, cu sânge de reptilă și cel mai important : înțepată.
Poate unii bărbați nu apreciază asta la o femeie, dar în cazul meu, este tot ce îmi dorect.

— Iar eu o să te ajut. Îți promit. Rostesc eu cu blândețe în glas și mă pun în spatele ei.

Pufnește într-un râs încet.

— Asta pentru că crezi că nu sunt în stare de una singură ? Mă întreabă întorcându-se cu fața în spre mine.

— Doar nu crezi că o să te las să te distrezi de una singură, nu ? Rânjesc eu. Vreau ceea ce vrei și tu. Răzbunare, măcel, sânge.

— Ție ce ți-au mai făcut ? Mă întreabă amuzată.

Nu îmi place să vorbesc despre asta. Niciodată nu mi-a plăcut. Doar gândindu-mă la acele momente groaznice în care am văzut cum femeia pe care o iubeam cel mai mult se transforma într-un cadavru în descompunere chiar în brațele mele... îmi dă un sentiment groaznic.

— Mi-au omorât mama...

Vocea mea era una fără vlagă. Privirea mea este ațintită în a ei și pot vedea cum expresia de pe fața ei se transformase de o dată într-una de ușor tristă.

— Ok. asta este puțin jenant... Rostește ea lăsându-și privirea în jos. Ăsta da motiv pentru care să urăști pe cineva.

În acest moment, nu pot fii altcumva decât serios. Nu am de gând să glumesc pe tema asta sau să spun mai multe. Este singurul motiv prin care cineva mă poate răni. Amintindu-mi de acele clipe. De asta trebuie ca toată rasa vârcolacilor să moară ! Dacă fac asta, o să simt în sfârșit că mama este mândră de mine. Cu toate că ea era tot timpul în potriva violenței și cea mai bună ființă din această lume, o s-o pot răzbuna.

Nici până în ziua de azi nu am înțeles, și nici nu o să înțeleg vreodată, de ce ea ? Era mică de înălțime, spre deosebire de mine, și sclabă. O puteai asemăna cu o adoleșcentă muritoare, însă era înțeleptă, deșteaptă și cel mai important, corectă. Toți vampirii o adorau și o divinizau. Ea era ,, vegetariană ", sau cel puțin, așa îi spunea tata fiindcă refuza cu orice chip să consume sânge de om. Doar cel de animale, dar doar porci mistreți, pantere, lei, tigri și hiene. Doar vânători.

— Hai să plecăm de aici. Rostesc eu luând-o de mână.

Aceasta nu se împotrivește și mă urmează până sus. Servitoarea ne aștepta cu haine curate și de culoare închisă pentru Kyra.

— Nu îmi pot crede ochilor !