Wings

24

Locul intunecat si umed era plin de experimente ingramadite. Batranii care probabil au mai trecut prin ceva asemanator stateau ingrijorati si se uitau in gol, in timp ce parintii incercau sa isi linisteasca copii care plangeau panicati.

Uram faptul ca timp de ore intregi dupa ce toata lumea a ajuns in buncar si acesta a fost inchis, nu am aflat absolut nimic despre ce se intampla afara. Stiam motivul pentru care am fost trimisa in buncar si mi-am pierdut in totalitate rabdarea dupa acele ore agonizante. Asa ca pastrandu-mi atitudinea hotarata, m-am ridicat in picioare si am pornit spre usa.

La jumatatea drumului, l-am auzit pe Sean prinzandu-ma din urma.
-Ce crezi ca faci?
-Sti ca nu mai pot sta aici, am zis pastrandu-mi ritmul alert.
-Stiu, a rostit dupa o secunda de tacere. Dar trebuie. Aici esti in siguranta.
-Si cui ii pasa de siguranta mea?
-Oamenilor, presedintei?...Mie? a spus incet.
-Nu asta e important acum, Sean. Si nu sunt aici din cauza ca presedintei ii pasa de siguranta mea. Daca nu ai observat pana acum, eu sunt doar un simplu obiect, in marea schema a lucrurilor. Un premiu pe care SUC l-a furat de sub nasul cercetatorilor, iar acum ei sunt aici sa il recupereze chiar din seiful din sufragerie. Dar ghici ce, am spus facand o pauza ca sa ma uit la toate experimentele nefericite, eu nu sunt un obiect, si nu voi fi cauza pericolului in care au fost puse atatea vieti. Refuz sa fiu considerata asta. Asa ca ori ma ajuti sa deschid usa buncarului astuia, ori voi gasi o cale sa o deschid singura.
-Bine. Dar orice se intampla, sunt in spatele tau.

Nu voiam ca Sean sa se bage in asta, deoarece nu avea legatura cu el. Toata situatia era doar un pericol inutil pentru el, dar in acelasi timp stiam ca nu pot sa ii fur dreptul de a alege. Fara niciun alt cuvant, am apucat amandoi de roata care tinea locul sigilat si am inceput sa o rotim. Dupa cateva minute, am dat gata prima usa, fugind pe scari in sus, doar ca sa ajungem la o a doua usa. Desi toata situatia cu usile a fost mai usor de penetrat decat mi-am imaginat, doar cand am ajuns pe strazile insulei am realizat de ce.

Strada principala era plina de corpuri de experimente si oameni. Totul era la o scara mai mare decat ne-am imaginat. Schimband o privire incurajatoare cu Sean, am apucat prima arma de pe primul cadavru pe care l-am vazut si am pornit in sus pe strada presarata cu moarte. In departare se puteau auzi sunete infundate de impuscaruri si tipete de oameni care incercau sa ascunda faptul ca erau terifiati. Eu si Sean am luat-o la fuga facand slalom printre masini, daramaturi si sarind peste cadavre, fie ele de om sau de experiment. Mi-am dat seama doar cand am ajuns pe plaja ca nu mai fugisem in viata mea atat de repede. Dar acel mic succes a fost sters rapid din mintea mea cand in fata ochilor mi-a aparut campul de lupta.

Zorii diminetii inroseau cerul si apa, in timp ce norii gri atarnau deasupra zepelinelor grupate compact deasupra plajei. Desi o mare majoritate din ele erau cazute si in flacari, nu parea sa faca vreo diferenta in situatia luptei. Experimentele din armata luptau dand tot ce aveau, folosind simultan arme si abilitatile lor genetice, dar totul parea in van, deoarece in momentul in care situatia incepea sa arate pozitiv pentru SUC, o alta grupa de soldati aluneca pe scarile zepelinelor. Armata experimentelor era evident depasita numeric comparativ cu numarul aparent inepuizabil al cercetatorilor care continuau sa coboare. Pana si in putinele secunde in care am privit lupta, zeci de experimente au cazut rapuse de gloantele inamicului.

Adunandu-mi puterile, am luat-o la fuga spre mijlocul campului de lupta. Impuscam toti cercetatorii pe care ii vedeam, fara sa ratez vreunul. In acel moment parea ca am fost antrenata pentru lupta decisiva din viata mea, dar cu siguranta nu se simtea asa. Cantitatea de adrenalina si soc de care aveam nevoie pentru a pune un picior in fata celuilalt era mult mai mare decat am crezut vreodata ca ar putea fi produsa de corpul meu. Mai ales ca din momentul in care am fost observata, toti soldatii au inceput sa se adune in jurul meu.

M-am pozitionat strategic spate in spate cu Sean, impuscand oamenii care au format un cerc stramt si compact in jurul nostru. Cu ajutorul celorlalte experimente din afara, am reusit treptat sa vedem conturul cercului subtiindu-se incetul cu incetul. Dar razboiul e razboi si in momentul in care speranta a inceput sa imi infloreasca in inima si am putut sa vad o scapare din acea situatie, zeci de alti soldati au inceput sa coboare din zepeline. Am stiut in acel moment care era singura solutie, singura scapare. Si imediat am realizat ca numai eu puteam sa fac ce trebuie. Am simtit-o ca pe o zvacnitura de curent electric trecandu-mi prin tot corpul. Stiam ce trebuia sa fac. Am incercat sa o iau la fuga, dar o mana m-a prins de incheietura.
In momentul in care mi-am intors privirea, am fost trasa intr-o imbratisare atat de stransa incat mi-a taiat rasuflarea.

-Nu te las sa faci asta, mi-a soptit cu o voce tremurata.
-Nu este alta cale.

M-am desprins din imbratisare ca sa il mai privesc inca odata, poate asa reuseam sa ii dau forta de care avea nevoie, dar nu am putut face asta deoarece ochii ii erau plini de lacrimi. In momentul acela am vrut sa il sarut si sa ii spun tot ce nu i-am spus pana atunci, dar nu am putut deoarece si-a indreptat arma spre mine si a apasat tragaciul. Am auzit un tipat in spatele meu, urmat de bufnitura unui soldat proaspat ucis.

-Totul o sa fie bine, i-am spus strangandu-l incurajator de mana si sperand ca nu a observat lacrima care mi-a curs pe obraz.

M-am desprins cu greu din stransoarea lui si am luat-o la fuga.