Wings

2.

-Jigodiilor! Nenorocitilor! Sunteti niste sadisti dati dracului! Sa muriti in iad! Haideti aici sa va smulg eu bratele! am strigat incercand sa ii prind bagandu-mi mainile printre gratii.

Au incercat sa ma intepe cu o siringa in care banuiam ca erau droguri ca sa ma calmeze, dar am fost prea rapida pentru ei. Am prins siringa si am aruncat-o. S-a dovedit a fi tranchilizant de cai, pentru ca persoana pe care am nimerit-o si-a pierdut cunostinta imediat.

Eram atat de nervoasa incat simteam cum fiecare celula din corp imi tremura. Cercetatorii nu m-au luat in seama, fiind ocupati cu resuscitarea omului pe care l-am nimerit.

Micutul experiment de alaturi statea ghemuit si plangea incercand din rasputeri sa isi bage mana inexistenta printre gratii. Taietura era proaspata. Asa era si durerea si sangele care curgea printre bare.

Imi venea sa imi smulg parul din cap. Imi venea sa imi rup propria mana din articulatie. Nicidata nu am mai avut un asa acces de nebunie. Dar in loc de asta, mi-am rupt o maneca si i-am legat-o de mana experimentului. Acesta a urlat si a dat sa se trega dar si-a dat seama ca nu l-as rani vreodata. Si-a dat seama ca era pentru binele lui. Nu imi mai amintesc multe din noaptea aceea zbucuimata. Imi amintesc doar revenirea la realitate.

A doua zi, sau cel putin parea a fi a doua zi, m-am trezit din nou intr-o camera alba. Am luat-o de la inceput cu o zi normala pentru mine. De data aceasta instrumental meu de tortura a fost o banda de alergat. Si chiar daca parea inofensiv, nu era, la viteza la care trebuia sa fug. Am incercat de multe ori sa o dau mai incet, dar de fiecare data eram intampinata de un soc puternic. Asa ca dupa un timp nu am mai incercat. Am alergat si am tot alergat zeci de minute. Am alergat pana cand nu mi-am mai simtit picioarele si am continuat si dupa aceea. Dar pana la urma am fost trantita de peretele din spatele meu. Am simtit un soc puternic in aripi si nu le-am mai putut misca. Nu ma durea nimic. Eram prea speriata ca sa mai simt ceva. La inceputul crizei mele de isterie am simtit un ac trecandu-mi prin piele si apoi totul a devenit negru.

M-am trezit din nou intr-o camera alba cu o multime de cercetatori in jurul meu. Tot nu imi simteam aripile. Nu m-am miscat si nu mi-am deschis ochii.

-De data asta efortul a fost prea mare. Mai ales cu faza pe care a avut-o saptamana trecuta.

-O putem pierde in orice moment. Ar fi pacat de munca noastra.

Simteam nervozitatea trecand spre mine si ma straduiam sa stau nemiscata.

-Ar trebui sa profitam de ea pana mai e in viata. Sa ii aflam toate defectele ca sa facem exemplarul perfect.

In acel moment s-a auzit un "bip" prelung. Eram deconectata de la aparate si hotarata sa ii fac sa sufere. Din spatele meu au venit doi paznici care m-au prins de maini, dar i-am inlaturat cu aripile pe care brusc le puteam misca. Usurarea pe care o simteam mi-a marit valul de adrenalina. Am prins un cercetator si l-am batut pana nu mai stia de el, fara ca cineva sa ma poata opri. Puteam sa il omor, dar am ales sa nu o fac. Voiam sa le arat cercetatorilor ca pana si un monstru era mai bun decat ei. M-am intors cu spatele spre omul inconstient cu picioarele si mainile intoarse in pozitii sadice si m-am lasat dusa spre camera frigorifica. De data aceasta, din cauza adrenalinei proaspete din sange, nu am lesinat. M-au scos de acolo la fel de treaza precum m-au bagat. M-au dus in celula si nu mi-au dat nimic de mancare.

Cand au plecat paznicii mi-am mai rupt o bucata din rochia uda si i-am schimbat bandajul improvizat bietului experiment. Daca mai rupeam mult din rochie aveam sa raman fara, dar mai bine asa, decat sa il las sa sangereze pana la moarte. Dupa ce am terminat, si-a sters lacrimile iar eu mi-am bagat mana printre gratii si l-am atins usor pe picior. Voiam sa stie ca voi fi acolo pentru el.

Cum mi-am deschis ochii mi-am dat seama ca va fi o alta zi de tortura. Cercetatorii ma asteptau la o distanta considerabila de cusca. Satisfactia m-a umplut de caldura. In sfarsit i-am facut sa inteleaga putin cum e sa te trezesti in fiecare zi cu frica ca puteai fi omorat in acel loc.

Am iesit cuminte din cusca si m-am lasat condusa de ei. Cand am ajuns la camera de dusuri m-am grabit inauntru. Am intrat sub apa fierbinte cu tot cu rochie, neavand rabdare sa mi-o dau jos. Dupa cel putin douazeci de minute, am iesit si m-am schimbat in hainele curate pe care mi le-au lasat acolo. O alta rochie subtire si alba.

La iesirea din baie am fost din nou intampinata de paznici. Au mers incet pe langa mine. Cand am ajuns la celula am observat ca micutul experiment nu mai era in cusca lui. Stiam ca pe toti ne testeaza, dar nu am putut sa imi opresc panica. Paznicii stateau pregatiti de orice reactie, de o parte si de alta a mea, dar eu am intrat linistita in celula de parca totul ar fi fost normal. Numai cand au plecat am lasat ingrijorarea sa ma roada pe dinauntru. Era foarte tarziu presupun, caci nu aveam geamuri in acel loc, cand l-au adus fara cunostinta inapoi la celula. M-am abtinut din a face scandal, dar am ascultat foarte atent ce ziceau cercetatorii.

-Nu prea cred ca o sa treaca de noaptea asta, a spus o femeie.
-Nu stiu ce sa mai zic. Dar trebuie sa il tinem in viata pentru ea. O sa incerce sa se sinucida daca moare, a spus un barbat.
-John, nu noi decidem daca moare sau nu. Va trebui sa nu ii dam Experimentului 2313 sansa sa se raneasca singura.
-Are sansa asta oricand.

Atat am auzit, dar apoi mi-am pierdut concentrarea pentru ca micutul a tusit incet in celula alaturata. Cu lacrimi in ochi, mi-am bagat mana printre gratii si l-am tras de un picior, mai aproape de mine asa incat sa ii schimb bandajul si sa verific daca mai are alte rani proaspete. Am observat ca avea o gheara rupta si solzii inlaturati din loc in loc cu pielea arsa dedesupt. Numai socurile electrice puteau face asta.

"Ii urasc! Ii urasc atat de tare incat i-as putea omori pe toti."
Dintr-o data, imi parea rau ca nu l-am omorat pe cercetatorul acela. Inconstient, strangeam de bare atat de tare incat incheieturile mainilor mi-au devenit albe. Dar trebuia sa ma adun. Pentru micut.

Am inceput sa-mi rup mai multe fasii groase in rochia alba cu care l-am bandajat aproape in totalitate. Din rochie au mai ramas doar cateva fasii si manecile. Eu am ramas doar in lenjerie si asa am stat la doar doua sau trei grade, incercand sa ma acopar cu aripile pana a doua dimineata, cand au venit cercetatorii dupa mine. Cand m-a vazut perversul ala nenorocit care inca avea mainile in ghips de la ce i-am facut, i-am putut vedea pupilele dilatandu-se.

-O sa te omor, i-am soptit cu dispret cand paznicii m-au scos din celula.

Mi-am intors incet privirea si i-am soptit un "O sa ma intorc." micului experiment stiind ca daca era treaz, o sa ma auda.

Chinurile din acea zi au fost mult prea mari sa le explic. Dupa ce mi-au dat o alta rochie, m-au inchis intr-o incapere uriasa ca un labitint alb. De fapt labirintul incetase demult sa mai fie alb, pete rosii acoperind peste tot peretii. Am fost fugarita de caini. Cercetatorii stiau ca fugitul nu era usor pentru mine, pentru ca inca nu imi controlam aripile, iar asta ma incetinea. Dar totusi, i-au lasat pe caini sa ma prinda si sa ma muste.

Cand m-am trezit dupa o a suta operatie in viata mea, urmele au disparut iar pielea mea era neteda si perfecta, pentru ca in cazul in care eram un success, nu isi permiteau sa ma vada presa schilodita.

-Experimentul 2313 s-a trezit, am auzit un cercetator.
-In sfarsit, l-am auzit pe pervers. A fost in coma aproape o luna.

Atunci, in loc sa ma enervez, m-am panicat. Ii promisesem micutului ca o sa ma intorc.

M-am ridicat brusc si am inceput sa fug. Nu am apucat sa dau coltul, ca am fost prinsa de doi paznici.

-Va rog nu! Trebuie sa il vad! Va rog! am spus printre hohote.

Paznicii mi-au dat drumul la mana incet iar eu am fugit mai repede ca niciodata spre celule. Cand am ajuns acolo am vazut doi cercetatori cu masca strangand un sac.