Wings

11.

Strafulgerari de lumina imi impungeau pleoapele. Inconstienta care ma invaluise ca un strat gros de cenusa se suptia cu fiecare secunda. Nu imi aminteam unde ma aflam sau ce s-a intamplat, dar eram obisnuita cu senzatia, asa ca mi-am deschis ochii cu calm asteptandu-ma sa am in fata un peisaj de munte, cu copaci si verdeata.

Un soc imens m-a cuprins cand in fata mi-a aparut o camera de intergatoriu identica cu cea in care ma tineau inchisa cu ani in urma, ore intregi, numai ca sa reuseasca sa ma enerveze sau ca sa incerce sa ma convinga ce sansa minunata la viata imi va da faptul ca sunt un hibrid. Acea camera mi-a adus inapoi amintirile din copilarie cand cercetatorii care ma chinuiau in fiecare zi, incercau, si aproape reuseau sa ma convinga ca imi sunt ceva apropiat de o familie. Imi amintesc ca numai cand aveam aproximativ cincisprezece ani am inceput sa nu mai cred toate aberatiile pe care incercau sa mi le bage pe gat.

Revenirea la realitate din inconstienta destul de adanca in care am fost, mi-a indus confuzie. Mi-a luat un moment sa imi dau seama ca eu de fapt scapasem de la laboratoare odata si ca am fost capturata de oamenii care ma voiau moarta. Intrebarea care mi-a agravat nelinistea era ,,De ce mai sunt vie inca?". Din fericire sau din nefericire nu am mai avut timp sa imi bat capul incercand sa raspund deoarece o echipa de cercetatori cu mastile pe fata au intrat in sala de interogatoriu. Toti se uitau la mine cu o privire grava. Daca ma uitam atent puteam vedea si frica in ochii lor. Frica ma facea sa ma simt in siguranta.

Dupa o scurta pauza, unul dintre ei a facut un pas in fata ca sa se apropie de mine. Si-a dat jos cu incetinitorul masca, probabil pentru a mentine efectul dramatic pentru mine, desi era inutil. Eu stiam deja cine era. I-am recunoscut privirea psihotica plina de sentimente in conflict. El era. Acelasi cercetator care a fost prezent la absolut toate testarile si operatiile mele, acelasi cercetetor care ma tinea incuiata in camera identica acesteia, acelasi care m-a asaltat fizic si caruia i-am rupt mana la laboratoarele de ,,acasa". Desi nu am fugit de mai mult de cateva saptamani, schimbarea era evidenta in comportamentul lui si in limbajul gesturilor lui. Era clar ca a fost uimit de aptitudinile mele fizice si ca era pana intr-un anumit punct frica de mine, dar in privirea lui puteam deslusi o anumita superioritate. Asta a dat de gol ca ma cunostea mult prea bine si ca stia ca ma are la mana cu mai mult de un lucru. Tot ce speram era sa nu ma aiba la mana cu patru lucruri.

Toate gandurile si sentimente complexe ingreunau aerul, dar presiunea din camera venea dinspre cercetatori, deoarece daca eram sigura de un lucru era ca eu nu simteam nimic. Sau mai exact simteam totul. Simteam ciuda, imi era ciuda pe mine, pentru ca m-am lasat prada sperantei ca voi putea cu adevarat sa fac o schimbare odata pentru totdeauna. Simteam frica coplesitoare amestecata cu un sentiment asemanator cu dragostea pe care i-am purtat-o micutului experiment acum decedat, pe care nu credeam ca imi mai este posibil sa o simt. Simteam curajul pe care l-am capatat odata cu increderea in puterile proprii. Simteam obraznicia care ma indemna sa imi bat joc de cercetatori direct in fata lor. Si nu in ultimul rand simteam o mica scanteie de speranta care mi-a fost data de toate acestea la un loc. Inima si sufletul unui om nu poate duce toate aceste sentimente la un loc. Din cauza asta, creierul le numeste: nimic.

-Inevitabilul s-a intamplat, printesa. Ai plecat degeaba. Doar nu credeai ca poti cu adevarat sa scapi de noi, nu? a intrebat parand increzator incercand sa isi mascheze acea frica pe care deja o observasem.
-Spune ce vrei. Am scapat odata, a doua oara nu o sa mai fie atat de greu. Tehnologia poate avansa numai atat de mult, i-am scuipat in fata fiind curioasa de reactia lui.

O fractiune de secunda a fost o liniste deplina in sala. O ezitare. Apoi o durere arzatoare mi-a impuns obrazul, insotita de zgomotul de lemn rupt. Nu imi pasa cate bote urma sa rupa pe mine. Am scuipat sange pe papucii lui imaculati si am ras. Un hohot mai mult psihotic decat un ras de fiinta umana, daca ma intrebati pe mine, dar oricum a sunat, m-a satisfacut pe deplin. Am aflat exact ce voiam sa aflu.