1.

9.6K 532 50
                                    

M-am simtit ridicata. Am auzit o usa inchizandu-se. Am incercat sa deschid ochii dar parca pleoapele imi erau lipite. Am inceput sa ma panichez. Imi aminteam cum a murit Experimentul 10457. Au incercat sa ii imbunatateasca vederea la una de noapte, dar ochii lui in loc sa fie mai agili, au ramas inchisi, lipiti, pentru totdeauna. A fost prea distrus ca sa mai supravietuiasca.

Dar teama mea a disparut cand am inceput sa vad o lumina printre gene. Apoi am vazaut bocancii paznicilor plini de noroi. Ma duceau inapoi la celula, unde urma sa fiu singura, in frig, probabil infometata din nou ca sa vada cat de bine rezist. Caci asta ne faceau cercetatorii. Ne infometau, ne epuizau cu exercitii fizice, ne tineau treji saptamani la rand, numai ca sa vada cum viata se scurge din noi incet. Din fericire muream, mai devreme sau mai tarziu si nu eram nevoiti sa induram foarte mult. Cel mult cativa ani. Toti inafara de mine. Eu eram singura blestemata sa suport terorile de aici atat de mult. Unii m-ar fi crezut puternica, dar nu stiu cat de puternica puteam fi daca tot ce imi doream era sa mor.

-Nu...nu nu nu! am inceput sa ma zbat cand am vazut ca paznicii au luat coltul gresit. Stiam perfect unde urma sa fiu inchisa. Ma bagau din nou intr-un frigider supradimensionat unde nu puteai sa te misti. Voiau din nou sa vada cat rezistam pana la hipotermie.

O lumina alba mi-a aparut in fata ochilor. Fusesem resuscitate. Din nou

-Aproape am pierdut-o de data asta, au spus.

M-au dus pe targa inapoi in celula mea, unde m-au lasat singura sa plang. Tremuram din cauza ca rochia imi era leoarca din cauza ghetii care s-a depus pe ea si apoi s-a topit. Parul lung imi era ud. Imi acopera spatele gol pe care imi erau atasate aripile. Degetele inca imi erau vanete si tremurande, la fel si picioarele. Ma simteam rece pe dinauntru. "Doamne, de ce nu m-ai lasat sa mor? De ce? Ce am facut gresit ca sa ma chinui atat?". Vederea imi era incetosata de lacrimi. Experimentul de alaturi si-a bagat printre gratii mana pe care avea niste gheare lungi. Imi simtea suferinta. A inceput sa geama. Nu putea vorbi, dar eu il intelegeam si el ma intelegea pe mine. I-am strans mana rece si ghearele lui mi-au intrat in brat. Imi curgea sange pe jos, dar nu voiam sa ma trag. Eram tot ce avea si el era tot ce aveam. Chiar daca ma ranea, stiam ca nu o facea intentionat.

Cu fiecare moment, pierdeam sange si pleoapele imi deveneau grele. Inainte sa ma pierd in neant, i-am auzit tipatul de jale cand si-a dat seama ca m-a ranit, urmat de ecourile tipetelor cercetatorilor.

-Va rog, nu, am spus cat de tare am putut. Va rog, nu.

M-am trezit pe o masa in laborator. Vazand ca nu sunt legata, mi-am smuls perfuzia si m-am ridicat. In secunda doi, cercetatorii au fost langa mine, impreuna cu paznicii. M-au luat pe sus si m-au dus la o alta sala de tortura. Era mare, gri, fara geamuri. Tavanul era foarte inalt, cu o platforma de care erau legate niste lanturi. M-au legat de maini si mi-au dat un branci. Am tipat cand lanturile s-au intins si am crezut ca gravitatia o sa imi smulga mainile din corp.

-Singura cale prin care poti scapa e sa zbori pana pe platforma si sa tragi maneta ca sa te eliberezi, mi-au spus. Acum o sa te lasam singura.

Mereu spuneau asa. Stiam ca nu urma sa fiu singura. Stiam ca o sa ma supravegheze prin camere. Si mai stiam ca nu o sa reusesc. Niciodata nu reuseam. Era singurul meu defect tehnic. Nu puteam sa zbor. Dupa cativa ani nici nu am mai incercat. Era zadarnic. Trebuia sa stau si sa astept sa imi pierd cunostinta ca sa scap de tortura. Eram norocoasa ca aveam rana de la incheietura. De obicei lua mult pana incepea sa imi curga sange, dar atunci am simtit lichidul cald dupa numai cateva minute. Curgea si tot curgea. Sub mine se forma incet-incet o balta de sange. Incet-incet mintea mea se detasa de corp.

M-am trezit cu cercetatorii in jurul meu. Erau toti agitati.

-Va rog sa ma lasati sa vorbesc cu ea singur, a spus unul dintre ei, mereu prezent cand era vorba de mine, ceea ce m-a facut sa pufnesc. Nu era ca si cum ne-ar fi tratat ca pe niste fiinte umane.

Cum au iesit toti din camera m-am ridicat in picioare. Eram fara in fata cu el. Aveam noroc ca eram inalta din cauza modificatilor genetice, pentru ca nu trebuia sa ma uit in sus, ci il puteam privi in ochi.

-Ochii aia albastri! Nenorocita ce esti, vrei sa mori si sa ma parasesti! a spus prinzandu-mi ambele incheieturi si incercand sa ma aduca mai aproape de el. Eu ma opuneam cu usurinta dar el nu se oprea.
-Hai nu te mai opune ca stiu cum te uiti la mine! a tipat. Stiu ca numai pe mine ma bagi in seama!
-Esti nebun! Lasa-ma in pace! am spus cand a incercat sa ma sarute. Mi-am eliberat o mana si l-am inpins in peretele alb din fata mea. El nu s-a lasat si m-a tras dupa el. A fost randul meu sa ii prind incheietura si sa i-o strang tare. Il vedeam cum incerca sa nu tipe. Modificarile genetice imi dadeau o putere nefireasca. Eram mult mai puternica decat un om normal, de aceea aveam situatia sub control.
-Deci iti place sa joci mai dur, a spus dandu-mi o palma. Eu nici nu m-am clintit. Eram obisnuita cu durerea fizica. Am continuat sa ii rasucesc mana in articulatie pana a luat o pozitie nefireasca. Nu se mai oprea din tipat. Atunci au aparut paznicii. Trebuia sa recunosc ca m-a satisfacut o mica razbunare pentru tot ce am suferit toti acesti ani.

-Eu vorbeam linistit cu ea si dintr-o data m-a atacat! a mintit.

Ca pedeapsa, pe langa loviturile obisnuite de baston, nu mi-au dat mancare. Dar doar cand m-au bagat in celula am primit cu adevarat o pedeapsa. L-am vazut pe experimentul de alaturi cum se chinuia sa isi bage mana printre gratii, dar nu reusea pentru ca din ea mai ramasese numai un ciot.

WingsWhere stories live. Discover now