Wings

10.

Eram in mijlocul padurii. Aerul rece al diminetii ne inconjura siluetele nemiscate. Eu am fost prima care s-a trezit. Cu cateva ore in urma as fi fost socata daca m-as fi trezit in situatia aia, in special daca m-as fi trezit intr-un asemenea peisaj. Dar nu eram. E adevarat, in momentul in care mi-am deschis ochii nu am recunoscut locul in care ma aflam din prima, dar nu m-am panicat. Am lasat acea reactie in urma deoarece intr-o asemenea viata, nici amnezia nu te-ar putea face sa uiti toata nebunia prin care ai trecut. Chiar daca memoria evenimentelor ar disparea, ai sti in adancul subconstientului ca acele reactii au fost demult consumate pe alte lucruri, in alte locuri, in alte zile.

Cu putin timp in urma, as fi dat orice pentru libertate. As fi fost contrariata daca as fi stiut in ce situatie urma sa fiu. As fi fost speriata. Probabil m-as fi calmat si as fi cazut din nou intr-o stare de incremenire emotionala. As fi fost incapabila sa simt. Asta m-ar fi facut incapabila sa scap. Impacata cu soarta. Moarta.

Dar ma gaseam in afara inchisorii mele, mai departe de ea decat am crezut vreodata ca e posibil, intr-o lume mai mare decat in toate fanteziile mele, amortita. Adrenalina mi-a parasit corpul lasand un gol in urma.

Toata viata mea am trait intr-o cusca. Tot ce am invatat a fost sa lupt. Asta m-a facut capabila sa ma apar fizic, dar m-a lasat incapabila emotional si posibil intelectual. Toata viata mea am simtit numai frica, care uneori a evoluat intr-o ura necontrolata.

Dar aceste sentimente negative nu puteau inlocui unul atat de inaltator ca adrenalina, care chiar daca nu e considerat un lucru normal, te facea sa te simti bine. Opusul a aproape tot ce am simtit pana acum. Singurul sentiment relativ pozitiv pe care l-am experimentat de cand a murit acea persoana speciala. Caci odata cu el mi-a pierit dorinta de a simti altceva.

Iar in lipsa acesteia, golul care necesita umplere se simtea straniu in adancul meu. Doar o amorteala autoindusa imi calma din senzatia deranjanta.

Un zgomot venit din apropiere m-a adus la realitate. Am pasit peste cele patru corpuri inerte, indreptandu-ma repede spre marginile poienii in care am dormit. Odata ajunsa sub umbra primilor copaci, am scanat repede cu privirea zona. Eram pregatita pentru orice ar fi fost. Eram gata sa sar, sa ii ridic de pe jos pe copii si sa fug. Stiti sentimentul acela cand te dor toti muschii de la incordare, cand nu poti sa respiri din cauza ca sentimentul anticiparii te apasa prea tare? De obicei, cand eu simteam asta aveam mereu dreptate. Senzatia aia nu dadea gres. De obicei, dar nu de data asta, am inceput sa realizez odata ce din spatele unui tufis a sarit o veverita cu o aluna in gura. M-am uitat umilita la ea si m-am intors spre poiana numai ca sa realizez ca toata lumea a fost treaza si martora iesirii mele neasteptate.

-Cat de mult ai dormit? m-a intrebat Sean.
-Nu stiu, i-am raspuns indreptandu-ma spre ei.

Cand am ajuns in dreptul lor, l-am luat pe Ash in brate si le-am spus sa se ridice.

-Chiar merita graba asta? a intrebat Zac.
-Zac, au avut un nenorocit de elicopter dupa noi! am tipat. Misca!
-Suntem in mijlocul nicaieriului, a protestat, ridicandu-se totusi si pornind dupa mine, care eram cu mult in fata lui.

Si astfel ne-am continuat calatoria spre o tinta necunoscuta. Ash suspina incet pe umarul meu. Crengile ne trosneau sub talpi. Pasarile isi luau zborul cand ne vedeau venind. Padurea deasa si plina de viata in care ne-am pierdut in urma cu numai cateva ore s-a transformat intr-o padure stramba cu copaci rari si plini de scorburi, tacuta si fantomatica. Niciunul din noi nu spunea nimic, probabil deoarece toti ne gandeam la acelasi lucru. Acea batrana si scorojita portinune de padure era ciotul uscat al padurii si nu puteam sa ma opresc din a ma simti ca o ruda a acelui ciot, pentru ca adevarul era ca asta eram noi, ciotul uscat al umanitatii. Trupurile noastre modificate genetic nu faceau altceva decat sa existe si sa moara. Nu aveau un viitor si da, poate candva cercetatorii o sa reuseasca cu adevarat sa aiba un exemplar reusit si destul de spalat pe creier, sa il multiplice destul incat sa isi formeze o armata, dar chiar si atunci, mai degraba am rani umanitatea contribuind cu fortele noastre animale la extintia ei, fiind folositi in razboaie..