Un Vis?

◀"Te rog, deschide..."▶

Pandalinu's P.O.V

Dimineața următoare m-am trezit obosită, iar ridicându-mă încet am observat faptul că adormisem pe podea. Ajunsă în fața ușii o durere oribilă de cap își făcuse apariția. Oare era din cauza cerții pe care am avut-o ieri? Am decis să nu mă mai gândesc la asta și am plecat spre baie pentru a îmi începe rutina de dimineață. Din fericire nu m-am întâlnit cu nimeni în drum spre baie. Chiar nu aș fi avut chef de o conversație acum. Însă întorcându-mă înapoi nu am avut același noroc. Am încercat să îl ignor pe băiatul înalt din fața mea încercând să ajung înapoi în cameră.

-"Ști? Măcar puteai să îmi spui." Spuse Sanha cu o voce supărată.
-"Ce să îți spun?" Îl întreb eu confuză încercând să îi evit privirea.
-"Că... Ști ceva? Nu mai contează, oricum nu îți pasă!" Spuse el supărat.
-"Exact, mie nu îmi pasă! Așa spuneți toți. Chiar nu contează dacă e adevărat sau nu. Dacă așa pare așa e, așa-i? Nu contează că de fiecare dată când unul dintre voi pleca eu îl așteptam sperând că nu a pățit nimic! Sau chiar nu contează de câte ori am încercat să te înveselesc când erai trist, sau că în acele momente credeam că e mereu vina mea și că nu fac nimic bine! Dar, nu. Mie nu îmi pasă! Sau poate așa ar trebui să fie, poate nu ar trebui să îmi pese!" Strig eu furioasă la băiatul confuz din fața mea înainte să realizez ce am spus. "E-eu, trebuie să plec..." Spun eu înainte să fug înapoi în camera mea. Ajunsă înapoi am încuiat ușa camerei și m-am așezat deprimată pe podea. Exact atunci am auzit bătăi insistente la ușa camerei.

-"Panda? Panda, te rog deschide, vreau să vorbim!" Vocea lui Sanha se auzise de cealaltă parte a ușii. Nu știam cum să îi răspund, vroiam doar să îl fac să plece.
-"Numele meu e Alexandra, nu "Panda" în caz că nu știai!" Am strigat furioasă, regretând fiecare cuvânt. Era doar din cauza furiei, nu vroiam zic asta...
-"Te rog, deschide..." Îmi răspunde el cu o voce deprimată. Observând faptul că el nu primise nici un răspuns acesta plecase. Sau cel puțin asta am crezut auzindu-i pașii dispărând în distanță. Totuși nu aveam intenția să ies. Am rămas în cameră și am început să mă gândesc, rămăsesem pierdută în gândurile mele.

Keyla's P.O.V

M-am așezat la masă împreună cu ceilalți cinci băieți, așteptând ca ceilalți doi să apară, să cel puțin unul.
Stăteam și mă uitam în jur plictisită până în momentul în care mi-am auzit numele.

-"Hei, Pingu'? Crezi că Panda mai vine la micul dejun?" Mă întreabă Jinjin care părea puțin îngrijorat.
-"Nu cred, adică nu ar avea o problemă dacă nu ar veni. Ea poate să stăie până la nouă zile fără să mănânce. Dar Sanha? Are de gând să vină?" Îi întreb eu confuză pe cei cinci băieți deprimați de la masă.
-"Nu cred, adică dacă e foarte deprimat nu îi va păsa. Va rămâne închis în camera lui, cel mai probabil." Îmi răspunse Jinjin pe un ton îngrijorat. Părea a fi ceva destul de grav. Adică m-am obișnuit cu modul în care Panda reacționează când e supărată dar de obicei nu e chiar atât de grav. Iar despre Sanha, nu știu prea multe.

După ce am terminat de mâncat am plecat până în camera mea, știind că Sanha va fi acolo. Vroiam să încerc să îl înveselesc puțin, părea că are nevoie. Am bătut încet la ușa, dar nu am primit niciun răspuns. Am încercat clanța. Ușa era deschisă așa că am intrat. Înăuntru se Sanha care stătea pe jos îmbrățișând un ursuleț de pluș cu privirea ațintită spre pământ și murmura ceva. M-am apropiat încet iar cu cât ajungeam mai aproape murmuratul lui devena mai clar.

-"Bravo mie, acum mă urăște. Ce m-o fi apucat să spun așa ceva. Și cel mai rău lucru e că eu știam deja că îi pasă. Am fost doar un nesimțit. Ba nu, nu e ăsta cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru e că acum ea nici măcar nu mai vorbește cu mine." Era tot ce am înțeles din vocea lui deprimată și neclară.
-"Oh, Haide. Nu poate fi chiar atât de rău. Sunt sigură că nu te urăște." Îi spun eu așezându-mă lângă el. Băiatul își ridică privirea confuză și tristă spre mine. "Panda cu siguranță nu te urăște, ține prea mult la tine." Îi spun eu prinzându-l într-o îmbrățișare.
-"Ba nu, nu mai ține. Am supărat-o mult prea tare." Îmi spune el lăsându-și din nou privirea în jos.
-"Nu poate fi chiar atât de rău. Noona e aici, spune-mi ce s-a întâmplat." Îi spun eu copilului care ținea strâns în brațe ursulețul de pluș. Câteodată nici măcar nu îți poți da seama că băiatul ăsta are 17 ani. Poate fi atât de imatur și copilăros. Dar dacă nu ar fi așa, nu ar mai fi Sanha.
El a început să îmi povestească despre tot ce s-a întâmplat în dimineața asta, despre cearta pe care a avut-o și despre tot ce i-a spus Panda, fără să uite un singur detaliu. Atunci ochii mei s-au mărit din cauza faptului că eram surprinsă. Nu m-aș fi așteptat ca Panda să spună așa ceva.
-"Stai liniștit. Dacă ea chiar a spus toate astea înseamnă că ea chiar ține la tine. Totul se va rezolva. Acum ce zici de un film?" Îl întreb eu cu un zâmbet cald. Băiatul îmi oferise un zâmbet trist ca semn îmi acceptă oferta.

Restul zilei decurse destul de normal, în afara faptului că Alex nu mai ieșise din camera și părea a fi foarte deprimată. Totul fusese bine, până în momentul în care eu și Sanha am decis să mergem la o plimbare. Era în jurul orei 7 jumătate. I-am lăsat pe ceilalți să aibă grijă de apartament cât timp eu și Sanha eram plecați. Trebuie să recunosc. Era destul de ciudat faptul că începusem să mă atașez de Sanha, și nu știam de ce. O fi oare din cauza faptului că îmi amintește... De Panda?
Cât timp ne-am plimbat eu și Sanha am mai vorbit între noi, dar ceva tot nu era bine. Indiferent de cât de multe glume proaste făceam Sanha părea a fi la fel de deprimat. Încerca și el să mai scoată cate un zâmbet fals câteodată, dar se vedea mult prea clar.

Când am ajuns înapoi la apartament i-am găsit pe toți restul stând și uitându-se la un film. M-am așezat lângă ei și l-am întrebat pe cel care era cel mai aproape de mine, care se nimerise a fi Moonbin.
-"Și Panda ce mai face? E încă în cameră?" Îl întreb eu îngrijorată.
-"Sincer, acum că aduci vorba de ea, nu prea am mai auzit nimic din cameră de o vreme." Îmi răspunde el, expresia lui schimbându-se brusc în uimire.
-"Vino! Repede!" Strigase el trăgându-mă de mână până în fața ușii camerei.
Ușa era deschisă, asta nu era bine. Am intrat speriați toți trei în cameră, ea nu era acolo. Dulapul era deschis iar câteva haine lipseau. Am continuat să investigăm camera sperând că vom găsi măcar un indiciu legat de locul în care era acum. Până când... Am observat două petale de trandafir roșu pe noptieră.
-"Nu... Nu se poate, e imposibil!" Strig eu fugind spre locul în care se aflau petalele. Biletul și trandafirul dispăruseră. Speriată și furioasă am fugit înapoi în living și am început să strig.

-"Sunteți niște proști! Cum ați putut să o lăsați să plece?!" Strig eu furioasă la mulțimea confuză de băieți din fața mea.
-"Cum adică "să o lăsăm să plece"? Nimeni nu a ieșit pe ușa asta." Îmi răspunde Eunwoo confuz.
-"Păi atunci cum de ea nu mai e în camera ei?" Îl întreb eu furioasă.
-"Chiar nu știu, dar nimeni nu a ieșit pe ușa asta, sunt destul de sigur." Continuă el puțin frustrat.
-"Păi cum ar fi putut ieși altfel? Pe fereastră?" Spun eu sarcastic înainte să îmi aduc aminte de momentele în care ne urcam împreună prin copaci și de viteza pe care o avea ea atunci când cobora în verile trecute. Am fugit speriată înapoi în cameră, intrând acolo i-am găsit pe Sanha și Moonbin încă uitându-se prin cameră, la un moment dat am observat un lucru pe care nu îl observasem prima dată când am intrat. Fereastra era deschisă. M-am aplecat frustrată și atunci am observat o bucată de material roșu atârnând de una dintre crengile apropiate. Speriată mi-am verificat telefonul. Era ora 8 și jumătate, era clar. Ea era la întâlnirea cu el.
Sper doar ca ea să nu facă nimic ce va regreta mai târziu, pentru că Sanha chiar ține la ea, și sunt destul de sigură că și ea ține la el

Sau cel puțin așa sper...