The Angel of Death

34. Suficient de puternică

SKYLAR

Nici măcar gresia îngheţată pe care zac nu mă face să-mi revin complet în simţiri. Nici urletul vântului care se izbeşte de geamul firav.

Muşchii îmi sunt îngheţaţi. Corpul îmi zace pe o podea rece, iar aerul din jurul meu îmi face plămânii să se sfâşie. Deschid ochii, dar nu recunosc nimic. Văd doar un perete de piatră la câţiva paşi de mine.

- O, în sfârşit, te-ai hotărât să te trezeşti.

O voce masculină, groasă, se izbeşte de pereţii camerei, făcând să se mai audă de câteva ori în jurul meu. Braţul îmi este parcă smuls din corp când sunt trântită pe spate, iar capul meu se loveşte de gresie. Aud zgomotul loviturii şi simt durerea cum îmi străbate craniul, făcându-mă să închid de câteva ori ochii şi să-i deschid, împiedicând lacrimile formate să-mi cadă pe obraji.

- Tatăl tău pare să te iubească, îngeraş. Ia să vedem dacă ai ceva ce merită apreciere...

Simt materialul blugilor cum îmi părăseşte picioarele, lăsându-mă şi pe mine, dar şi pe ele, îngheţate. Ele de frig, eu de spaimă. La naiba, nici nu am puterea să-mi ridic capul. Cu ce naiba m-a otrăvit?

- Hm, eşti mai frumoasă decât credeam eu.

Îşi aşază o palmă mare, aspră, puţin mai sus de genunchiul meu stâng, iar eu scâncesc, pentru că altceva nu am puterea să fac. Inima mi se izbeşte de piept de groază, iar privirea îmi devine tulbure când aceasta începe să urce pe piciorul meu. Lacrimile cad pe obraji fără să le mai pot opri. Respiraţia îmi devine sacadată pe măsură ce realizez că realitatea devine un coşmar. Nu l-am mai văzut pe bărbatul din faţa mea niciodată. Se uită cu toată atenţia la corpul meu, rânjind. Are câţiva dinţi strâmbi, majoritatea sunt galbeni, chipul îi este acoperit de o barbă scurtă, oribilă. Ochii îi sunt roşii, injectaţi. Privirea îi este pe atât de malefică, pe atât de înfricoşătoare. Mă mai uit o singură dată la el şi ştiu, ştiu, că acei ochi negrii vor deveni coşmarul meu.

Orice mi-a dat mă face să fiu moale în mâinile lui, simţindu-le pe tot corpul meu. Strângând, torturând, lăsându-l fără haine. Tricoul alb stă făcut fâşii lângă trupul meu, pantalonii zac în cealaltă parte a camerei, părul îmi este strâns în pumnul său mare, uneori trage de el ca să-mi izbească capul de gresie, iar şi iar. Privirea îmi este ba înceţoşată, ba neagră, nelăsându-mă să văd aproape nimic în afară de coşmarul vieţii mele. Cred că îmi pierd şi regăsesc cunoştinţa de câteva ori, pentru că nu văd totul. Văd doar fragmente şi simt doar parţial ceea ce mi se întâmplă. Cred că este o binecuvântare.

Dar această binecuvântare dispare atunci când îi aud geamătul până în adâncul ființei mele, iar trupul îmi plânge de durere când îl simt atât de brutal luându-mi virginitatea. Doare. Ustură. Arde. Spintecă.

Nu am puterea să ţip, dar totuşi îmi aud glasul strigând după ajutor.

Iar asta nu se întâmplă în coşmar, ci în realitate. Totul s-a petrecut în doar câteva clipe, dar eu le-am simţit cu încetinitorul. M-am ridicat în șezut. Am urlat după ajutor. Lacrimile mi-au cuprins obrajii. Cearșaful alunecă de pe partea din faţă a corpului meu, lăsând-o goală. Două braţe puternice se apropie de trupul meu. Talia îmi este cuprinsă de unul, iar eu ajung pe picioarele lui, în braţele lui. Celălalt braţ îmi mângâie capul, lipindu-l de baza gâtului său.

În câteva clipe ştiu că sunt în siguranţă.

Cuvinte liniștitoare îmi sunt şoptite în ureche. Braţe calde mă ţin în singurul loc în care pot suporta să fiu.