The Angel of Death

10. Hoața neexperimentată

      Mă întind până la ea şi îi iau bărbia între degetul mare şi arătător. I-o ridic uşor şi mă uit direct în ochii ei. Îi pot vedea chipul acum.

      Are ochii albaştri. Un albastru marin. Nasul său este mic şi delicat. Buzele sunt micuţe şi par pufoase, de un roz închis. Este frumoasă şi delicată, are o față de îngeraş. Pielea îi este albă, dar murdară şi plină de praf. Hainele îi sunt la fel, ponosite şi murdare. Părul, care sigur fusese odată de un blond luminos, acum se asortează perfect cu imaginea ei. Îmi inspiră milă. Nici nu sunt atât de convinsă că ştie în ce bucluc a ajuns acum, pare un copil neştiutor. Când a intrat, cu Markus lângă ea, arăta ca o fetiță de câțiva ani. Nu cred că are mai mult de șaisprezece ani ani. La prima vedere, pare un copil. Un copil neştiutor, poate chiar mic şi fraier, înconjurat de oameni răi.

      Ochii ei îi sunt umpluţi de lacrimi, dar îi este teamă să le lase să cadă. Mă privește cu atâta disperare, de parcă eu sunt şansa ei la viaţă. Văzând lucrurile din perspectiva ei, asta şi sunt.

      Mă pun înapoi pe scaun şi îmi masez fruntea de stres. Îmi ridic privirea şi trec peste claia ei blondă de păr şi îl văd pe Chase uitându-se la mine cu o sprânceană ridicată. Îmi aşteaptă decizia.

       — Aştept un răspuns, de ce vrei maşina aia?

      În primul rând, asta mă interesează. Nu trebuie să fii specialist auto ca să ştii că valoarea ei depășește câteva sute de mii de dolari şi că e stupid să încerci să o furi. Dar vreau să văd cum vede ea lucrurile.

      — Pentru mâncare, doamnă.

      Arată maşina mea a bufet thailandez?

      Chase începe să zâmbească şi după încă câteva ture prin cameră se aşază înapoi pe celălalt scaun din faţa biroului meu. Fata se uită la el foarte subtil, într-atât încât el să nu o observe. Şi nu o face. Îşi verifică telefonul fără să o bage în seamă şi apoi se uită la mine. Puştoaica mai zăboveşte puţin cu privirea pe el, apoi îşi lasă înapoi capul jos. Însă şi-l ridică, probabil amintindu-şi de momentul în care am făcut eu asta, acum câteva clipe.

      — Şi cum aveai de gând să transformi o maşină în mâncare?! întreabă Chase sarcastic.

      Fata îşi lăsă privirea în jos din nou, dar de data asta nu o mai ridică. Ea nici măcar nu ştie cât de grav e ceea ce a făcut. Ştie că nu e bine să furi o maşină, dar probabil se teme că o să o dăm pe mâna poliţiei.

      — Locuiesc pe străzi de când mă ştiu. Nu am avut niciodată o masă decentă, mănânc ce apuc. Voiam să vând maşina ca să am ce mânca. Nu ştiu ce marcă e, dacă e scumpă sau ieftină.

      Mă așteptam la o poveste de genul.

      — Câţi ani ai? o întreabă Chase.

      — Șaptesprezece ani, îi răspunde imediat, cu voce tremurândă.

      Chase are douăzeci și patru de ani, e clar că o vede ca pe un copil care cauzează probleme. Şi după privirea pe care o aruncă către ea, bag mâna în foc că aşa o vede.

      — Nu ai familie? o întreb.

      — Nu, doamnă.

      — Nu-mi mai spune „doamnă", am douăzeci și unu de ani. Nu ai avut niciodată familie?

      — Din prima zi de viaţă am fost dusă la un orfelinat, spune cu o voce spartă. Nu vreau să mă întorc acolo.

      Şi sentimentul de milă revine.