The Angel of Death

44. Ceea ce vreau

SKYLAR

Unii oameni nu primesc întotdeauna ceea ce îşi doresc. Alţi oameni, nu primesc niciodată ceea ce îşi doresc. Tata spunea că cea mai mare dilemă a omului este în ce categorie să se situeze. Când îmi spunea lucrurile astea, credeam că îi plac ghicitorile care nu spun nimic. Acum, îmi dau seama cât de mult m-am înşelat.

Şi eu încerc să-mi dau seama dacă am primit ceea ce am vrut. Am bani, chiar dacă nu i-am vrut niciodată. Desigur, ştiu că nu se poate trăi fără ei şi că ar trebui să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am mai mult decât suficienţi, însă modul în care îi obţin... Nu ar trebui să mulţumesc nimănui pentru asta. Cel puţin, nu ar trebui să o fac fără să fiu ironică. Am primit fericire în viaţa mea, dar cu ce folos? Am pierdut-o. Să-ţi dai seama că ai pierdut fericirea e cel mai oribil lucru pe care îl poţi face. Acum, o primesc din nou şi nu mă pot abţine să nu întreb... Până când?

Jack este ceva stabil în viaţa mea, dar eu nu sunt în a lui. Nu ştie că eu aş putea dispărea oricând, fără cale de întoarcere. Nu ştie câte lucruri rele am făcut. Mă întreb dacă va afla vreodată cine sunt cu adevărat. Mă întreb, de asemenea, dacă o să-i pese că nu am făcut nimic intenţionat. Tot ceea ce am făcut, am făcut din obligaţie. Sigur că mi-ar plăcea să pot spăla toate costumele albe pătate cu sânge, odată cu ele ducându-se şi petele din trecutul meu. Pentru că până la urmă asta sunt acele pete. Petele roşii de pe hainele mele albe sunt petele roşii de pe trecutul meu, odată alb şi el. Hainele le poţi spăla, poate vor străluci iarăşi. Dar petele din trecut, cu cât încerci mai mult să le speli, cu atât parcă se măresc mai mult.

La asta mă gândesc acum, uitându-mă la primul costum de acest fel pe care l-am purtat. Cum l-am recunoscut? Simplu. Este încă alb. L-am împuşcat pe acel nenorocit, bineînţeles că nu am rămas cu pete pe haine. Şi pe cât de curat este, eu mereu îl văd ca pe cel mai murdar. Viaţa mea era albă până atunci, iar hainele, chiar dacă nu sunt pătate, eu sunt pătată.

Spuneam că este încă alb? Mă înşelasem. Nu l-am mai spălat de ani de zile şi l-am purtat doar o dată. E ca şi nou... Doar că mai întunecat. Chiar şi fără petele alea, tot murdar arată.

Mă ridic de pe scaun şi încep să mă plimb prin birou. Ultima perioadă a vieţii mele a fost atât de încurcată. Astăzi, Jack trebuie să-şi scoată ghipsul dar eu nu am putut fi alături de el. Şi nu pentru că aş fi avut altceva de făcut... Pur şi simplu nu am putut. Nu pot să-i fiu alături la greu când e posibil ca tatăl lui... E posibil ca tatăl lui...

Nici măcar în minte nu pot să o zic!

La început, am zis să fac haz de situaţie şi de ironia aceasta. Cu timpul însă... Am realizat cât de adevărat este şi cât de mult rău îmi face psihic acest gând. Abia pot dormi, iar când o fac îl visez pe Jack reproșându-mi că i-am omorât tatăl, pe care abia îl găsise. Când mănânc, mintea mea nu se gândeşte decât la citrice, aşa că stomacul meu nu digeră prea bine mâncarea. Nu pot trăi aşa, trebuie să aflu cu certitudine dacă ceea ce a zis Jason este adevărat. Avea toate motivele să mă mintă, însă coincidențele dintre povestea lui Jack şi ceea ce ştiu despre Nadir sunt prea multe. Aş fi fraieră să ignor.

Am vorbit cu Lorenzo acum o săptămână să se ocupe de sistemul de siguranţă al casei şi a făcut-o. I-am zis în grabă lui Jack că am pus eu nişte încuietori mai complicate la casă şi el doar a dat din cap. În ultimul timp, aşa stă situaţia. Eu îi zic câteva cuvinte în timpul zilei, fără ca măcar să mă uit în ochii lui, iar el răspunde monosilabic. Este supărat pe mine pentru că îl ignor, dar nu mă mai pot purta ca înainte. Ştiu că el nu are nicio vină... Dar pur şi simplu nu pot. Nu e doar ura pentru Nadir, este şi sentimentul de vinovăţie. Nadir a intrat în lumea asta datorită tatei. Luând-o logic, l-a părăsit pe Jack pe când el era doar un copil din cauza tatei.