The Angel of Death

35. „Îmi dau seama cât de singură am fost, sunt şi voi fi "

Vrei să te muți cu mine?

Cum pot câteva cuvinte să-mi facă inima să împietrească de frică? Nici nu ştiu de ce îmi este atât de teamă. Îmi este teamă pentru că el vrea să ne mutăm sau pentru că... şi eu vreau să stau cu el? În aceeaşi casă. Să împărţim aceeaşi cameră. Să mâncăm aceeaşi mâncare şi să mă trezesc alături de el... la fel cum m-am trezit azi-dimineaţă. M-am simţit atât de bine când m-am trezit lângă el. Parcă găsisem leacul fericirii. Aşa mă simţeam. Şi aşa mă simt şi acum. Simt că pot spune da.

...însă pericolele la care mă expun zilnic mă fac să mă gândesc de trei ori la ceea ce o să-i zic lui Jack. Măcar o singură dată în viaţă mi-ar plăcea să pot lua o decizie fără să fiu nevoită să mă gândesc la urmări. Să iau eu decizia, nu cei din jurul meu. Să nu pun pe nimeni în pericol. Însă ştiu perfect că acest lucru este imposibil, am renunţat la viaţa mea când am acceptat să fac ceea ce fac. Nu pot risca viaţa lui Jack doar pentru fericirea mea. Nu pot fi egoistă. Nu acum. Nu cu el.

— Îmi pare rău Jack, dar nu pot. Nu mă pot muta cu tine.

Faţa i se întristează brusc. Trece de la şoc la dezamăgire în doar câteva secunde. Iar mie mi se mai frânge încă puțin din inimă.

— De ce nu? De ce nu vrei să împarţi cu mine viaţa ta?

Pentru că nu știu dacă ai putea supraviețui.

— Nu am încredere în tine! îi spun neutru şi ridic  din umeri.

Dacă eu nu-l pot scoate din viața mea, atunci îl fac pe el să plece.

Fac câţiva paşi în spate, apoi mă întorc astfel încât să nu-l mai văd. Dacă îl privesc, îmi retrag toate cuvintele şi îi sar în braţe. Pentru el ar fi ca şi cum ar îmbrăţişa moartea. Aud frunzele mişcându-se, crengile scârţâind şi mă întorc unde era Jack. Nu mai e nimeni. A plecat. Bineînţeles că a plecat. Eu l-am gonit.

Pentru prima dată de când m-am întors în America, îmi este frig. Simt că îngheţ, mi-a îngheţat inima. Trebuia să fie mereu aşa. Nu trebuia să permit cuiva să intre în ea. Să intre şi să nu mai iasă... pentru că asta e Jack pentru inima mea. Un intrus pe care nu-l pot izgoni, oricât de mult aş încerca. De-asta îl fac pe el să mă izgonească. Îl pun pe el să facă ceea ce am fost eu prea slabă să fac. Ştiu că am făcut ceea ce trebuia. Ştiu că asta trebuie să fac, să îl ţin departe de mine. Însă de ce simt că am făcut alegerea greşită? Dacă am procedat corect, de ce mă simt atât de... nedreaptă? L-am lăsat prea mult să se apropie de mine.

Iar azi noapte... inima mi se contractă dureros.

Mă sprijin de trunchiul primului copac pe care îl văd şi mă aşez pe pământul rece. Prea rece. Chiar şi pentru luna aceasta, e prea rece. La fel ca mine.

Mi-aş dori ca acum să pot fi din nou cine am fost înainte să-l cunosc pe Jack. Dar nu pot. Jack m-a schimbat fără ca măcar să-mi dau seama. Am redevenit ceea ce eram înainte să-l cunosc pe Max, poate chiar înainte să moară mama şi tata. Nu ştiu dacă să mă bucur, să mă îngrijorez sau să mă înfurii. Nu mai pot fi ceea ce am fost. Înainte îi aveam pe ei, pe Max, acum nu mai am pe nimeni. Chase este acum alături de mine, dar nu îi poate înlocui. Am pierdut atâtea persoane pe care nu le pot înlocui. Iar acum trebuie să fac din nou ceea ce am făcut acum trei ani, când l-am pierdut pe Max. Să ignor suferinţa şi să merg mai departe. Cum fac mereu.

Mă ridic de pe pământ, plecând spre casa bunicilor lui Jack. Nu cred că aş mai putea sta cu ei, m-am despărţit de nepotul lor. Nu pot sta în casa lor.

M-am despărţit de Jack. După ce am trăit cele mai minunate clipe din viața mea alături de el. Nu am crezut că voi putea să retrăiesc ce am trăit cu Max. Dar, se pare, o pot face alături de Jack.

Gândul acesta îmi aduce un zâmbet amar pe chip. Măcar ştiu că e mai bine pentru el. Trebuie să fie în siguranţă, măcar el. Poate acum îmi e greu, când o să-l văd cu alta fericit o să-mi fie şi mai greu, dar o să am şansa să-l văd în viaţă, bucurându-se de ea. O să poată să trăiască viaţa pe care eu nu am putut să trăiesc. Va trăi pentru el, pentru mine. Pentru noi.

După minute întregi de mers prin pădure, văd casa bunicilor. Intru în ea şi mă duc în camera mea şi a lui Jack. Dimineaţă parcă erau mai multe lucruri...

Mă grăbesc să intru în baie şi văd că periuţa lui nu mai e acolo. Nici parfumul. Nici gelul de duş. Plecase.

Inima începe să-mi bată tot mai puţin, iar privirea îmi devine înceţoşată din cauza lacrimilor. Le las să cadă pe obrajii mei, căzând și eu pe podea, sprijinită de cadrul uşii de la baie. A luat tot... cămăşile, prosoapele, parfumul... fericirea mea. Sau şansa mea la fericire. O fericire reală. Suspin, iar corpul îmi tremură. În câteva secunde, plânsul meu mut se transformă într-unul violent. Nu am mai plâns aşa de atât de mult timp...

Pe uşă intră bunica lui Jack, pe care abia o recunosc.

— Ce-ai păţit? se apropie de mine îngrijorată, luându-mă în braţe. Fetiţa mea, ce-ai păţit? şopteşte dezamăgită.

Nu ştiu ce să fac, ce să spun. Nu am mai plâns alături de cineva de mult timp. Nu am mai plâns niciodată lângă o străină. Nu îi răspund, însă o strâng şi eu în braţe, lăsându-mi capul pe umărul ei. Stă în genunchi, mai apropiată de mine decât a stat vreodată propria mea bunică. Strângând-o în braţe, îmi dau seama că îmi lipseşte familia. Că nu am aşa ceva, că nu voi putea avea. Cel mai probabil, când o să mă întorc în New York voi plânge singură, într-o cameră pustie. Gândul acesta mă face să plâng şi mai tare. Înconjurată de familia lui Jack şi de atenţia lui îmi dau seama cât de singură am fost, sunt şi voi fi.

Mă opresc, mă despart brusc de femeia aceasta şi mă ridic în picioare.

— Vă mulţumesc pentru... tot, îi spun cu vocea răguşită de la plâns.

Mă depărtez de ea, ducându-mă spre geanta mea şi începând să-mi strâng lucrurile.