The Angel of Death

7. „Să mă feresc de el. Să nu mă distrugă cum a distrus-o pe ea„

SKYLAR

Când inima îţi este distrusă, tot corpul îţi este distrus.

Cred că eu sunt cel mai bun exemplu al acestei vorbe. Pe lângă faptul că am inima praf, la fel sunt şi fosele nazale. Am răcit. De unde, naiba ştie. Însă simplul respirat... ei bine, nu mai este chiar atât de simplu.

— Poţi să nu-ţi mai arunci şerveţelele infectate în patul meu?

Chase trânteşte uşa de la camera de perete, vărsându-şi nervii pe mine.

— Nici măcar nu dormi în el, îi zic strâmbându-mă.

Dar are dreptate să fie nervos. Stau de ceva timp suflându-mi nasul în casa lui.

— Dorm în casă, e de-ajuns.

— Ai ajuns germofob şi nu ştiu eu?

Îşi dă ochii peste cap şi se sprijină de uşă. Eu rămân în poziţia mea, în vârful patului, cu laptopul în braţe, învăţând pentru sesiunea din vară. Am vreo zece examene şi cred că va fi mult mai greu decât a fost în iarnaă

În iarnă am învăţat cu Jack. Asta m-a ajutat.

— Am... descoperit nişte chestii. Acum ceva timp am aflat numele real al Oliviei.

Îmi ridic ochii din ecranul calculatorului.

Moartea Oliviei a rămas ca o amintire urâtă. Când mă gândesc la ea, simt cu inima mea ratează o bătaie. Am văzut atâţia oameni murind... însă la ea a fost altfel. Înainte să omor pe cineva, văd acea privire care mă imploră să mă opresc, să mai ofer o şansă şi să-i las să trăiască. Olivia nu avea aşa ceva. Privirea ei era goală. Viaţa ei era atât de nefericită, încât nu i-a mai păsat dacă trăieşte sau moare.

— Şi de ce îmi spui abia acum? îl întreb strâmbându-mă.

— Nu ştiu dacă te-ai văzut în ultimele zile în oglindă, dar arăţi oribil. Şi emoţional eşti şi mai praf.

— Şi ce te face să-mi spui acum? îl întreb oftând. Are şi el dreptatea lui, chiar am fost praf. Dar nici acum nu sunt mai bine.

— M-am gândit că dacă îţi spun ceva legat de organizaţie, îţi mai iei gândul de la Jack. În plus, ştiu cât de mult voiai să descoperi povestea Oliviei. Şi ar mai fi... numele ei. De familie. Cel real.

— Povestea ei care nu are deloc legătură cu Jack, zic sarcastic. Şi numele?

— Avea şaptesprezece ani când a murit. Locuia cu mama ei, apoi a venit la tine în facultate. Cu trei luni înainte de începerea cursurilor, a apărut Olivia Cameron, numele cu care a aplicat cu dosarul la facultate. Tatăl ei a fost omorât acum şapte ani, în cadrul organizaţiei. Pe vremea tatălui tău.

— Chase, ştii că nu mă implicam aproape deloc în ce se întâmpla în organizaţie pe vremea tatei.

— Numele Mike Brenson îţi sună cunoscut? întreabă, ignorându-mă.

Inima mea mai ratează o bătaie. Îmi ridic privirea spre Chase, rugându-l din priviri să dea din cap şi să-mi spună că a pronunţat greşit numele.

Mike Brenson. Primul om pe care l-am omorât. Cel care m-a violat. Primul dintr-un şir lung de persoane care mi-au făcut rău.

Înghit în sec. În câteva secunde, toate amintirile cu tatăl ei mi-au zburat prin faţa ochilor. Când l-am văzut prima dată, când s-a aruncat pe mine, cât de greu era, cât de mult am ţipat... tot ceea ce am îngropat în sufletul meu explodează. Apoi, e întuneric. Nu-mi amintesc violul în sine. Eram un copil. Nu meritam aşa ceva. Dar îmi amintesc toate nopţile în care am plâns, singură, în întunericul camerei mele, înspăimântată că s-ar putea întoarce. Îmi amintesc până şi privirea tatei când a aflat. A fost singură dată în viaţa mea când am văzut acea privire. M-a distrus aproape la fel de mult cât m-a distrus violul. M-a luat în braţe şi am început să plâng la pieptul lui.

Astfel îmi amintesc unul dintre puţinele lucruri la care îmi e groază să mă gândesc. Oricât de multe porecle aş avea, oricâţi oameni ar tremura la auzul numelui Îngerului Morţii, oricâţi oameni ar sta de pază la uşa mea, la final doar eu rămân, cu amintirile care mă distrug din interior.

— Sky... eşti bine?

Chase se apropie de mine, lăsându-şi o mână pe umărul meu. Mă întorc spre el şi mi-ar plăcea să nu am ochii înecaţi în lacrimi, ca să-l pot vedea mai clar.

— Camille. Adevăratul nume al Oliviei este Camille. Iar tatăl ei este primul om pe care l-am omorât.

Braţul lui Chase se încordează, iar în câteva secunde mă ia în braţe.

— Tatăl ei a fost omorât când aveai paisprezece ani.

— Tata... a considerat că sunt suficient de puternică.

— Asta e stupid, Sky.

— N-am zis că am avut o viaţă dreaptă.

Chase mă srânge mai tare în brațe.

— A fost tatăl ei. Crezi că a venit să se răzbune pe tine?

— Nu... sau da. Nu ştiu, Chase. Dar nu putea face tot ce a făcut singură. Cineva a ajutat-o la modificatul numelui, facerea dosarului fals, cineva i-a spus cine i-a omorât tatăl.

— Turunci Nadir?

— Cred că el este vinovat pentru orice mi se întâmplă. Dar totuşi mă întreb ce a făcut-o să se răzgândească şi să se sinucidă.

— Nu cred că vom afla vreodată. Secretele ei... au sărit de la etajul douăzeci în gol.

— Să mă feresc de el. Să nu mă distrugă cum a distrus-o pe ea. Ceva a făcut-o să se răzgândească şi să renunţe. Ceva a făcut-o să fie de partea mea.

După câteva secunde, Chase pune ultima întrebare la care vreau să răspund.

— De ce l-ai omorât pe Mike?

Oare a simţit cum fiecare muşchi din corp mi s-a contractat?

— Nu ştiu. Tata a dat ordinul, eu am executat. Atât.

Chase expiră tot aerul din plămâni.

Se aude un telefon vibrând, al meu. Chase îl ia de pe noptieră şi mi-l trânteşte în poală. Îl ridic şi apare Markus pe ecran. Nu, nu mai fac faţă la încă o problemă.

— Răspunde tu. N-am chef să mai aud alte probleme.

Chase îşi dă ochii peste cap.

— Alo? Da. Mercedes-ul? E al Îngerului, de ce? Cum arată? La cămin? Ajungem imediat.

Chase închide şi se întoarce spre mine.

— Jack Dowson ţi-a vandalizat maşina şi l-au luat la sediu. E mort de beat şi puţin leşinat. Hai să-ţi salvăm iubitul.

Chase vorbeşte repede, inexpresiv, parcă plictisit să fie nevoit să-l salveze pe Jack.

Nici nu ştiu cum să fac faţă. Jack. În sediu. Dacă cei de acolo ar şti cine este cu adevărat, l-ar omorî. Nu cred că e bine să merg acolo. Dacă mă vede...

Şi cum adică „a vandalizat maşina Îngerului"?