Sărutul Diavolului ✅

23

Muzică răsuna cu putere în întreaga casă, hipnotizând orice adolescent din încăpere, forţându-i să-și miște corpurile pe ritmurile electrizante, forţându-i să se miște haotic în încercarea lor banala de a se distra, de a atrage atenția fie unui băiat prea preocupat de alcool, fie unei fetei prea pline de sine încât să fie capabilă să îi acorde atenție şi altei persoane, înafară de a sa.

O casă plină de tineri, egoiști, aroganți incapabili să vadă dincolo de tabieturile vieții, de rutina zilnică.. Atât de plini de sine încât sunt incapabili să observe lucrurile ce se desfășoară în jurul lor, incapabili să vadă suferință unora dintre ei, căci dacă zâmbetul e pe buzele lor ce contează ca altcineva e trist.. Atât de egoiști şi aroganți încât le trec evenimente importante prin fața ochilor, evenimente ce ar putea fi cruciale..

Şi atunci, când după prea mult timp de zăcut în beznă cu propria lor persoană, reușesc să-și deschidă ochii, realizează că e prea târziu pentru a face ceva, realizează că e prea târziu pentru a mai lua parte la acțiune, prea târziu pentru orice..

Şi într-o lume plină de egoiști cați sunt capabili să se gândească şi la binele celorlalți? Cați sunt capabili să-și lase propria persoană măcar pentru câteva clipe în urmă pentru a reușii să vadă ce se întâmpla în jurul său.. Cați?

Un singur cap, își ridică privirea din ridicol și pășește apăsat spre ceea ce ar putea însemna rezolvarea tuturor problemelor. O singură persoană capabilă să alunge tot întunericul în care cei mai buni prieteni ai săi zac.. O singură persoană îndeajuns de sufletista încât să-și lase sufletul său de o parte şi să aibă grijă de sufletele celorlalți...

Pășește apăsat, împingând fiecare persoană din jurul său pentru a-şi putea face loc prin mulţimea de trupuri transpirate. Privirea îi cade în cele din urmă pe ușa de la intrare şi înainte de toate pășește afară, pentru o gură bine meritată de aer. Se săturase până peste cap de toată atmosfera asta din casă, în care mirosul de tutun, iarba şi alcool reușea să acopere până şi cel mai scump parfum.

Odată ieșit afară, aerul proaspăt îi invadează nările ajungând cu rapiditate în plămânii săi pentru a-l înlocui pe cel toxic.

Își sprijină spatele de peretele casei şi-şi duce mâna gânditor la bărbia. Trebuia să-i găsească pe toți pentru a fi sigur de ceea ce se întâmpla şi asta numai ca să fie sigur că poate împiedica o nenorocire.

Își mută privirea din loc în loc, în încercarea să jalnică de a-şi găsii prieteni. Și jalnică, în sensul că până şi el e conștient că nu avea cum să-i găsească afară.

Trage aer puternic în piept, încărcându-şi plămânii cu aer curat și se întoarce spre intrarea în casă, când un chip, vag cunoscut, îi atrage atenția. Se oprește din drumul său şi își croiește drum în direcția satenului plin de câteva tatuaje cărora nu le prea vedea sensul.

- Tu ești Kobe? Întreabă trăgându-l de umăr.

Satenul își dezlipește cu greu privirea de pe chipul blondei din faţa sa, întorcându-se mâhnit spre cel ce avusese stropul ăla infim de curaj să-l deranjeze din ceea ce făcea. Privirea întunecată stăruie în cea ciocolatie, în încercarea de a-şi da seama cine e cel din faţa lui, ce-l privește cu atât de multă nervozitate.

- Nenorocitule, un mârâit puternic răsuna şi îl împunge pe șaten cu două degete. Ești sau nu Kobe? Întreabă, iar cel din urmă îi face semn blondei să plece.

Se clătina puțin pe picioare şi continuă să-l privească cruciș încercând să înțeleagă ce-i cu micul războinic şi cam ce vrea de la viață lui. Nu ținea minte să-l fi văzut prin liceu sau pe undeva prin apropiere dar cu toate acestea chipul său îi părea într-o oarecare măsură ciudată, puțin cam familiar.