Zâmbește! [CreepyPasta story]

Capitolul XIV

Cuvintele lui m-au lovit din plin. Erau brute, directe. Fara ocolisuri. Reale. Adevarate. Doream mai mult. Acum ca simtisem gustul acelei sincerități, doream răspunsuri in aceeasi maniera. Aveam multe nelămuriri, multe neînțelegeri si multe confuzii... iar Erik... Erik avea cunostinte. Avea adevarul, iar eu aveam multe confuzii, nelamuriri ce incepusera sa se zbata in mine ca o furtuna ce ma zvarcolea pe interior.

Din senin m-am scarpinat intre ochi, fara vreun gand fix, mai mult ca un gest reflex ce il faceam adesea. Mi-a luat cateva secunde sa imi dau seama ca ceva nu era in regula cu mine, secunde in care imi fixam mana stanga fara vreun scop clar, ca apoi sa observ cauza. Unghiile mele erau negre. Sticloase, mate, ce imi faceau pielea sa para chiar alba ca inainte. Cadevrica chiar. Imi aminteau intr-un mod neplacut de cel pe care il vazusem in misiune in ultima seara a acelui bal.

- Ce naiba..., mi-a scapat aproape involuntar printre buze. Ce... ce este cu... cu asta? am intrebat analizandu-mi mainile oasoase.

Varcolacul si-a focusat atenita spre mine, simtindu-i freamatul aurei in linistea serii, fixandu-ma cu ochii sai patrunzatori, pentru o secunda trasaturile inasprindu-i-se, ca apoi mimica sa ii revina la normalul relaxat.

- Asta e forma ta de criminal, a zis cu un ton detasat tradat de ezitarea ultimei silabe. Imi spusese ceva evident, pe un ton ce imi zicea ca nu mai e nimic de intrebat pe tema acestui subiect.

Ma simteam, pacalita, intr-un mod ce nu era placut pentru orgoliul meu.

- Nu am vazut nicio forma care sa arate asa, mi-am intins mana analizand cicatricea mare ce mi se intindea pe albetea pielii.

- Si cum ai vrea sa arate? a intrebat si puteam deslusi o vaga exasperare in tonul sau. La fel cum aurele difera si formele o fac.

Inca simteam ca imi ascunde ceva, desi nu puteam spune exact de ce. Ceva din simplul fel in care isi tinea indoit usor capul, din felul in care aura ii pulsa facand mici rupturi in aer, ceva detasa o stare... mascata.

Totusi nu doream sa imi forțez norocul, deoarece continuarea subiectului ar fi dus la o altercatie verbala de care ma puteam lipsi deaorece aveam alte curiozități prioritare, iar una, desi banala, ma chinuia mai mult ca oricand.

- Ce are Jeff cu mine? am intrebat dupa un timp, parca acele cuvinte nereusind sa exprime însemnătatea ce o simteam intreband asta, iar eu il simteam pe cel de langa mine devenind din ce in ce mai ostil fata de curiozitatea mea, pe care nu doream sa mi-o abtin. Pana la urma, ar fi trebuit sa se astepte de la asta din partea mea, deoarece fusese in mintea mea, cunoscandu-ma, atingând unele laturi mai intime decat orice ale gândirii mele.

- El are ceva cu toata lumea, a replicat Erik intr-un final.

Am clatinat din cap respingand ideea unui răspuns atat de simplu si comun, deoarece stiam ca nu era asa. Aura lui Erik imi trimitea fiori ritmici pe sira spinarii.

- Nu e asta, mi-am bagat lamele in teaca incercand sa aleg cuvintele cele mai potrivite pentru a-mi exprima confuzia de care dadeam dovada. Relatia mea cu Jokerul era ca un obiect deosebit de delicat si fragil, ce pe langa faptul ca se deforma mai mereu se putea si sparge iremediabil. Am luat o gura de aer, gata sa continui, desi fiind inca nesigura de inceputul propozitiei.

-  E mult prea versatil chiar si pentru un psihopat sau ce o fi el. Se comporta de parca... de parca eu ii gresesc lui mereu si asta il indeparteaza de mine mereu.

Erik ma fixa fara sa zica nimic, muscandu-si buza de jos in timp ce, fara sa isi dea seama probabil, începuse sa rupa in maini cateva frunze dupa jos, concentrarea exercitata asupra acelui gest fiind una obsesiva.

Mi-am refacut cocul punând tecile in el, in timp ce Erik s-a oprit din ruptul frunzelor si isi misca privirea de pe un punct pe altul, ezitarea lui indignandu-ma mai mult decat orice. Am pufait nemultumita, pocnindu-mi degetele.