Zâmbește! [CreepyPasta story]

Capitolul II

Am intrat in biroul simplu si ordonat al directorului a nu stiu cata oara in viata. Totusi, era pentru prima oara cand, aveam in mine o curiozitate ce, imi dadea o senzatie rece, intepatoare de-a lungul mainilor, ce imi facea pielea de gaina si ma facea sa bat cu talpa adidasului in parchet intr-un mod, repetat, stresant, zgomotos.

Mi-am pocnit mainile lent, apasand indelung pe fiecare deget, sunetul oaselor strivite umpland linistea goala, chiar rece a camerei. Am dat o privire fugara biroului, peretelui si tablourilor imaculat aranjate, in speranta gasirii unui indiciu, oricat de mic, care sa imi justifice starea noua ce imi ardea pe dinauntru plamanii. Dar, din pacate, totul era la fel si asta ma sacaia intr-un mod neplacut nervilor mei. Totul era neschimbat, dar senzatia noua inca imi gadila buricele degetelor intr-un mod subtil, ca o mancarime dinapoia pielii, subtilitate ce, o facea si mai evidenta.

Mi-am inclestat maxilarele nedorind sa tradez nelinistea mea asa ca, incercand sa nu tradez deranjul cauzat de... camera, de cei doi, de absolut tot, am luat o mimica plictisita, cu o urma de zambet, clasica mie in certurile primite in biroul directorului.

M-am asezat pe "locul meu" special si am incercat sa indulcesc situatia cu "prietenul" meu mai in varsta, si inalt dar, degeaba. Nu aveam nici starea pentru eschivele obisnuite, nici cheful sau dispozitia asa ca, am stat, lasandu-l sa imi puna intrebari, dandu-i raspunsuri seci ce nu imi pasau daca aveau sa il enerveaze.

Si, intr-adevar, m-am ales cu o cearta zdravana, lucru ce imi era ultima grija, cearta devenind o rutina pentru mine. Lucrul care ma ingandura, era atmosfera dintre Jeff si director. Se simtea de parca erau cunostinte, tovarasi. Iar, pe langa tot, semnele acelea care aratau exact la fel, nu imi usurau dilema. Ceva clar era putred la mijloc, dar ce? De unde se puteau cunoaste? Sa moara Kara daca nu aveam dreptate.

Am incercat sa afisez un aer cat mai nestiutor, distant si o față cat mai trista, deoarece, intuitia imi soptea ca, cei doi nu trebuiau sa ma vada suspicioasa indiferent de situatie. Iar, intuitia, era singurul lucru in care aveam incredere.

Nu peste putin timp, mi s-a zis ca pot sa plec, dar pe Jeff profesorul l-a retinut cu pretextul: "aveau ceva de lamurit". Ma abtineam sa nu pufnesc si sa nu imi dau ochii peste cap la scuza care mie mi se parea mai mult decat nefondata.

Nu eram chiar atat de proasta cat sa inghit minciuna, pentru ca, din experienta mea numeroasa de conflicte, stiam ca in mod normal eu trebuia sa raman pentru morala suplimentara, vinovata fiind subsemnata.

Trebuia sa aud ce vorbeau cei doi. Nu. Voiam sa aud ce vorbeau cei doi.

Eram constienta, nu aveau sa isi graiasca cine stie ce intr-un birou, dar, poate ceva ce sa ma faca sa cred ca aveam nevoie doar de un psiholog bun si multa rabdare sau ceva sa imi arate ce geniala pot fi.

Orice. Nu imi trebuia decat un semn, un stimul, un maruntis sa imi justifice pana si un motiv minuscul de suspiciuni.

Am cautat grabita un loc unde sa ma ascund, evident, un loc cat mai aproape de usa din stejar. Am dat o privire de ansamblu holului, singurul obiect prezent fiind o pubela de gunoi inalta... ce facea nevoia din mine... Macar, speram sa fie goala.

Inghitind in sec, i-am ridicat capacul vazand inauntru mult praf si ambalaje... Universul adora sa ma urasca. Ei bine si eu il urasc pe el.

Fara niciun regret am sarit in recipientul de plastic pregatita sa aud conversatia dintre cei doi. Am tinut capacul usor crapat sperand, rugandu-ma chiar, sa merite efortul depus.

- Ai simtit si tu, batrane? am auzit vocea difuza a lui Jeff. Mi-am muscat obrazul pe interior incercand sa nu dau atentie dezavantajului cauzat de tomberon.

- Da, a afirmat directorul clar, sigur pe sine. Dar, continua acesta, nu putem sti sigur pana cand nu..... restul neauzindu-se din cauza distantei, tonului folosit de lungan si in principal, al pubelei.