Tratament Sentimental

Partea 13 "petrecere la Monique "

—Nu inteleg de ce o uraste atat de mult pe Cha Eun-Sang! Si ce daca e saraca?

—Exact asta am spus si eu!
Oftam lung la unison, dupa care indes un pumn de floricele de porumb in propria-mi gura. Ma uitam la drama aceea coreana, iar Kay mi se alaturase.Stateam pe canapeaua din living, privind si comentand serialul difuzat la tv. Gandeam fix la fel, cu privire la logica serialului si chiar ma amuza cand el se enerva din cauza asta.
—Ugh, iar pauza?! Se revolta Kay, dand cu palma in perna. Am ras scurt, iar apoi mi-am deschis telefonul. Ceasul era in jurul orei doua dupa amiaza si se pare ca astazi ne aflam in data de zece iulie. Nici nu stiu cand trecuse atata timp, parca ieri luasem vacanta. Si ca veni vorba de timp, ziua mea venea curand si ma cuprindeau niste emotii de mama focului cand ma gandeam la ziua de saptesprezece iulie. Deveneam majora si aveam sa dau de permis. Normal ca puteam si acum sa fac asta, dar chiar nu stiu ce m-a oprit.

—Diseara avem petrecere la Monique. Vii, nu-i asa? Kay ma privi nerabdator, tinand telefonul in mana. I-am raspuns cu o strambatura care sa-i arate ca nu prea imi arde de petreceri. Kay s-a intristat brusc, ridicandu-se de pe canapea.
—Kay? Strig, iar el se intoarce pe calcaie, continuand sa schiteze acea expresie trista care, la naiba, functiona mereu! M-am gandit sa ii accept propunerea de a merge la petrecerea aceea, pentru ca alta ocupatie chiar nu aveam si regretam apoi daca nu as fi mers.
—O sa merg. Am oftat invinsa, iar Kay zambi cu gura pana la urechi. Se tranti langa mine si ma prinse intr-o imbratisare sufocanta si calduroasa, in acelasi timp. Am zambit, din cauza ca eu il facusem pe Kay asa de fericit in acel moment.

**
Mai erau doua ore pana la petrecere. Ca de obicei, m-am proptit in fata dulapului, gandindu-ma cu ce sa ma imbrac. Evident ca aveam o garderoba plina, insa nimic parca nu se potrivea. Blugii aceia albastri ma faceau prea grasa, bluza kaki era prea decoltata, iar pantofii erau prea inalti.
Doar daca mama ar fi fost aici... Ea stia cel mai bine cum sa asortez hainele intre ele si cum sa ma faca sa arat mai bine. Insa, cineva a vrut sa se intample asa, cineva a vrut sa o ia de langa mine.

—Plangi? Tresar brusc cand ii aud vocea lui Aiden. Imi trec o mana pe sub ochi si raman surprinsa cand simtisem umezeala pe piele. Ce-i drept, cred ca am sa plang de fiecare data cand subiectul mama  va fi deschis. O sa ramana o trauma pentru totdeauna si nu cred ca voi trece vreodata peste.

—M-am gandit doar... La ea. Ii raspund nostalgic, asezandu-ma pe pat.Am oftat lung, incepand sa ma joc cu degetele de la mana. Aiden se aseza langa mine, incepand sa imi mangaie bratul. 

—Stii ca nu ar vrea sa te vada asa trista. San eu cred ca tu ai nevoie de cineva care sa te faca sa uiti de aceste lucruri. Aiden rostise, pe un ton care ma facu sa ma intristez mai tare. Da, poate e adevarat ca mama nu ar vrea sa ma vada trista, dar cum as putea sa nu fiu? Cand ea a plecat la o varsta atat de nepotrivita si cand aveam cea mai mare nevoie de ea? Mi se pare atat de absurd sa uit de ea. Iar la partea cu fericirea alaturi de cineva... Gabriel imi venise prima data in gand. Dar din pacate ma raneste la fel de mult ca si moartea mamei si incep sa cred ca viata mea nu ar fi fost buna langa el, oricum.

—San, ma asculti? Aiden ma zguduise usor, scotandu-ma din ganduri. Am dat rapid din cap, in semn aprobator. 

—Iti multumesc, Aiden. Pentru tot, serios. Zambesc catre Aiden, iar el face la fel.

—Acum hai, pregateste-te pentru petrecere. Imi maseaza bratul scurt, dupa care se ridica si da sa plece.

—Stai! Cu ce ar trebui sa ma imbrac? Poate nu a fost tocmai o idee buna sa il intreb asta tocmai pe Aiden, dar nu stiu ce imi venise.

Aiden se opri in tocul usii, ranjind amuzat.
—Orice sta bine pe tine, dovlecel. Imi face cu ochiul scurt, apoi iese. Replica lui imi provocase un ras copios si ma intrebam daca el chiar fusese serios in legatura cu vorba sa. Adica, mie? Mie sa-mi stea bine cu orice? Dumnezeule! De-ar fi asa...