Frânturi De Adevăr

Capitolul 17. "Subsolul"

   Ora  1 după-amiaza și afară apăruse un soare de ziceai că a dat vara peste noi dintr-odată.

   Singurul autobuz pe care îl puteam lua cu siguranța că o să ajung la timp era cel de la 14:30. Asta a fost partea ușoară a planului.

   Problema era că nu știam cum să o abordez le mătușa astfel încât să mă lase să merg unde am nevoie. Sau, mai bine spus, ce minciună să folosesc de data asta.

   Nu-mi lasă niciodată o prea mare libertate.
   Majoritatea lucrurilor pe care le fac sunt necunoscute ei, deoarece știu că nu ar fi de acord.
   Până la urmă, cei mai stricți părinți cresc cei mai buni mincinoși. Probabil de asta ajung unii să nu știe să mintă.

   Aveam două variante în cap.
   Prima era să-i spun că merg la bibliotecă să caut niște cărți pentru școală. Aveam pregătite și câteva titluri, pentru orice eventualitate.
   A doua variantă era clasica "Merg la un coleg să facem un proiect". Singura ei problemă era că am mai folosit-o acum două luni și ar exista o șansă cât de mică să nu funcționeze.

   Până la urmă, mai schimbăm.
   O să mă bazez pe prima.

   Am bătut la ușă mătușii cu sfială. Eram sigură că se uită prin poze vechi sau meditează asupra unor variante de a găsi măcar câteva piste care duc la răpitor și, prin urmare, la victimă, la mama.

   Cât de repede am ajuns să o adresez drept "mama".
   Și la început nu credeam o iotă din ce-mi punea pe tavă.

   Mătușa a strigat "intră".
   Era într-o stare deplorabilă. Se vedea cu ochiul liber că nu a avut somn și că avea capul plin de griji pe care ținea morțiș să le ascundă.

   Chiar îmi părea rău, dar instinctul căpătat îmi transmitea că e momentul oportun să profit de starea ei în avantaj propriu.
   Da, știu. Sunt o profitoare.

   - Mătușă, pot să merg pe la, mă uit la ceasul de la mână, ora două și ceva la bibliotecă să mă uit după niște cărți pentru școală?

   Părea să muște momeala.
   - Bine, da' să nu stai mult.
   Încercam să-mi ascund ușurarea.
   - Sigur. La trei jumate'- s aici.

   Și sigur nu ajungeam la trei jumătate, dar scuza perfectă era "A fost trafic" sau "Am citit puțin din cărți, să văd dacă sunt bune".
   O scoteam eu la capăt cumva.

   *
   La ora 2:20 am ieșit pe ușă pregătită pentru orice.
   Aveam o șurubelniță în ghiozdan și o foarfecă în buzunar. Nu se pune nimeni cu mine.

   Ei bine, nu numai atât, dar asta e altă poveste.
   Cert e că mă pregătisem pentru orice îmi putea ieși în cale.

   Autobuzul a ajuns cu două minute întârziere. Număram până și secundele la cât de emoționată eram la momentul acela.

   M-am așezat undeva pe ultimele locuri și am privit coordonatele pentru a cincea oară pe ziua aceea, am revizuit locația încă odată pentru siguranță și am încercat să mă calmez pentru a mia oară în decursul a câteva ore.

   Coboram la ultima stație. Cea mai apropiată de comuna vecină, iar de acolo o luam la pas.
   Asta era toată filosofia.

   A durat 23 de minute și 19 secunde până am ajuns în stația mea.

   Locul era destul de aerisit. Casele erau împrăștiate de-a lungul dealurilor pe care le aveam în față, copacii acoperindu-le pe jumătate, iar vântul venea din direcția în care aveam eu s-o apuc, de parcă încerca să mă oprească.