Frânturi De Adevăr

Capitolul 7. Frate și soră

   - Trebuia să-ți spun înainte, știu, spune mama adresându-mi-se mie.

   Nodul din gât mă împiedica să vorbesc din nou. Tot nu puteam să cred că mi s-a ascuns asta atâta timp.
   Și totuși nu mă puteam gândi doar la mine în momentul ăla. Nu puteam pentru că era și Adam acolo. Și el a aflat abia acum. Nu numai eu am trăit în minciună.
   Asta ar trebui să mă bucure sau nu?

   - Chiar trebuia, am spus cu o voce slabă.

   În stânga mea, Adam se uita la bricheta pe care o avea în mână. Ceva nu mi se părea bine. Nu știam ce să presupun că are de gând să facă.
   Încă avea documentul în mână, ce-i drept.

   S-a uitat întâi la document, apoi la brichetă. Și atunci mi-am dat seama ce vrea de fapt.
   L-a ridicat la nivelul ochilor lui, cât să-i atragă mamei atenția, a aprins bricheta și a trebuit doar s-o mute mai la stânga pentru a declanșa infernul. Sau să spun "raiul"?

   Momentul pe care l-a așteptat mama de numai ea știe când. Părea că fericirea aia aștepta să iasă de atât de mult timp încât rămăsese fără speranță.

   Documentul a ars în flăcări sub ochii noștri curioși și ușurați. Asta am așteptat de când am acceptat misiunea. Nu mă interesa modul în care avea să se întâmple. Doar să se întâmple. Atât voiam. Să dispară hârtia aia care a adus numai rele.
   Nu credeam că o bucată de hârtie poate cauza atâtea probleme.

   Când a rămas doar un colțișor neînsemnat, a aruncat-o pe jos și a călcat pe ea pentru a o stinge.
   Ne-am uitat la bucățica rămasă de parcă era ireal. Mama avea lacrimi în ochi și nu le mai putea stăpâni.

   Ne-a tras unul lângă altul și ne-a îmbrățișat pe amândoi.
   - Mulțumesc! Mulțumesc foarte mult! Tot răul spre bine! În sfârșit!

   Râdea printre lacrimi.
   Erau de fericire.
   Ne-a dat drumul și s-a șters la ochi cu o mânecă a hanoracului pe care îl purta.
   - Și acum ce?, a întrebat.
   Ne-am uitat pe rând unul la altul.

   La asta chiar nu m-am gândit.
   - Când o să-i spui mătușii că ești aici?
   A privit într-un punct fix și s-a pierdut o vreme prin gânduri.

   - Încă nu. Încă sunt căutată. Nu pot fi văzută în locuri publice chiar dacă mi-am schimbat identitatea. Nu e chiar identitatea mea, deci nu prea... nu pot să mă dau în spectacol prea des, știi?

   M-a pus pe gânduri cu asta.

   - Cum adică nu e identitatea ta?
   - Și asta e o poveste lungă...
   - Și, mie îmi plac poveștile lungi.
   Se vedea că își amintește când a auzit asta ultima dată. Părea mai nervoasă acum.

   A oftat și și-a revenit la normal. Adam ne privea parcă puțin amuzat de situație. Și eu mă mir de încăpățânarea mea.

   - Mai vreți să știți ceva?, a întrebat scrutându-mă cu privirea aia rece pe care mi-o aminteam foarte bine.
   - N-nu, spun rugându-l din priviri pe Adam să fie de acord.
   - Mda... O să plecăm acum. Mulțumim de lămurire...

   I-am făcut stângaci mamei cu mâna și am ieșit în pas alert, ca și cum aveam un timp limită până nu mă străpungea cu adevărat privire ei.

   A venit și el puțin cam nedumerit.
   Am așteptat să ne depărtăm puțin până să îi dau explicațiile pe care le aștepta.
   - Nu îi prea place să i se pună întrebări. Cred că e destul de greu să aștepți zilnic să apară poliția la ușă ta, dar să-ți mai încredințezi secretele și altor persoane fără să vrei e clar mult mai greu.
   Acum părea puțin mai conștient de situație decât înainte.