Frânturi De Adevăr

Capitolul 14. Mă... ce se aude?

   M-am așezat la masă și o așteptam pe mama să vină de afară pentru a începe să mâncam.

   A durat ceva până și-a făcut și ea apariția, dar și când a apărut...
   Se vedea clar că plânsese. Rimelul care cândva fusese uniform era întins în jurul ochilor dând impresia de ochi vânat. Arăta ca și cum încercase să ascundă faptul că plânsese. Părea și îngrozită de ceva ce nu puteam înțelege cu adevărat.

   Și voiam să aflu ce.
   - Ce ai...
   Mătușa voia să o întrebe ceva.

   Pentru a o opri, mama a ridicat un deget înainte să spună doar trei cuvinte cu o voce gâtuită.
   - Îți spun după.

   Am șters-o în cameră mea după ce am mâncat repede ce era în farfurie. M-am grăbit ca să pot să testez ceva.

   Se vedea clar că mama nu voia să aud care era problema, deci am luat un pahar pe care l-am înghesuit în buzunar când mă prefaceam că-mi aranjez tricoul în drum spre dormitor.

   Planul era să țin paharul lipit pe ușă astfel încât să amplifice sunetele din afara camerei. Așa cum am văzut în filme.
   E momentul în care aflu dacă efortul de a-mi amiti chestia asta a fost în zadar. Măcar atât să aflu și eu, până la urmă.

   Am auzit scârțâitul clasic al ușii bucătăriei. Un scârțâit tipic ușilor vechi și clențelor lor aproape stricate pe care nu se sinchisește nimeni să le schimbe.

   Am înșfăcat paharul de lângă mine și l-am așezat cu gura spre ușă.

   - Ia loc, am auzit și mi-am zis " acum începe" în capul meu.
   Nu am auzit dacă s-a așezat sau nu, dar cert e că mama a început să explice.
   - Ți-am spus despre Greg, nu?

   A așteptat un răspuns afirmativ până să continue.

   - M-a denunțat. A spus poliției că știe unde am fugit și Anne a aflat. Mi-a spus acum vreo juma' de oră și nu știu ce să fac!

   Nu.
   Nu!
   Nu, nu nu!

   Asta era!

   E din nou în pericol.

   - Probabil va trebi să mă ascund iarăși. Probabil voi pleca chiar mâine. Probabil voi schimba ascunzătoarea. Trebuie să gândim, Moni. Să gândim ceva ce îmi va garanta în continuare libertatea.

   S-a lăsat o liniște grea. Parcă era prea mult zgomot în acea liniște. Gândurile mele erau împrăștiate și gălăgioase.

   A început din nou.
   - Mâine trebuie să plec din nou. Îmi fac bagajele de acum. Vin după să văd dacă mai ai altă idee mai bună decât asta.

   Apoi am auzit pașii tot mai îndepărtați pe hol, până s-au oprit, o ușă a scârțâit puțin și vocile din capul meu s-au intensificat până când nu mai puteam nici să gândesc limpede.

   Cum pot să ajut?
   Nici nu ar trebui să știu asta!
   Mama ei de viață!
  Nu o să permit să ajungă de unde a plecat.
   E nedrept.
   Pentru toți.
  
*
   M-am băgat la somn pe la ora 11 jumătate seara, iar eu am de obicei un somn destul de profund. Un somn în care abia visez ceva, și chiar și în rarele dați în care visez am tot felul de vise aleatorii, din care nu știu ce să înțeleg sau dacă mă ajută cu ceva să înțeleg acțiunile din vise.

   De data asta n-am trezit gândindu-mă "Mă... ce se aude?".

   Am fost surprinsă să mă văd trează la, probabil, puțin după miezul nopții