Frânturi De Adevăr

Capitolul 11. Reuniune de familie

   Am ajuns într-un final.
   Mi-a trecut un fior pe șira spinării și sunt sigură că nu doar mie.

   Am înaintat înghițind în sec. Presimțeam amândoi ce era mai rău și mai logic.

   Trei bătăi la ușă, două ființe în așteptare cu sufletul la gură și un singur cuvânt drept răspuns.
   "Intrați!".

   Am deschis și era în fața ușii, așteptând.
   - Ați fost rapizi. Bravo! Ca să fiu sinceră... nu era chiar așa urgent.... Trebuie să știu două lucruri, deocamdată.

   Eu și Adam ne uitam unul la altul foarte ofensați că toată graba noastră a fost în zadar.
   Totuși, acum nu era momentul să ne luăm de ea. Eu una voiam să văd ce vrea să știe.

   - În primul rând, Monica e acasă?
   Se uita la mine cu o privire din care deja puteam înțelege totul.
   Acum îi înțelegeam în sfârșit frustrarea și vedeam de ce e așa de secretoasă tot timpul. Îi e frică de părerea surorii ei mai mici. Aceeași soră care și-a pierdut încrederea în ea de mult timp.
   - Nu-mi zii că... Chiar vrei să-i spui? Serios?

   Eram ca o petardă aprinsă. Mai era puțin și explodam. Nu știu dacă de fericire sau de emoție.
   - Da. E acasă?

   Pare o profesionistă a ascunderii emoțiilor pe care le are, dar eu sunt maestra citirii oamenilor.

   - N-nu, dar pot s-o fac să creadă că e o urgență și s-să o aduc acasă numaidecât, dacă asta vrei, zic bâlbâită de la emoții.

   Parcă i s-a luat o piatră de pe inimă în clipa aceea. Adam era ca o statuie. Nu știa nici el ce să spună. Era un progres uriaș pentru noi toți.
   - Bine... bine. Zona în care stați e supravegheată în vreun fel?
   - Nu. Deloc. Strada mea e sigură pentru tine. Nu va ști nimeni, promit, zic nerăbdătoare.
   - Atunci...

   Nu mai știa ce să spună. Era indecisă și o înțeleg foarte bine.

   Îmi scot telefonul din buzunar și plec afară să o sun pe mătușa fără cea mai mică idee despre ce să spun, cum să o conving să vină acasă.

   Apăs pe numele ei din telefon și după 1, 2 secunde aud că sună.

   - Și ce o să-i spui?, întreabă mama.
   - Că a luat foc bucătăria? Sau poate toată casa?, întreabă Adam venind și el afară după noi cu o urmă de amuzament în glas.

   Ridic din umeri. Chiar nu știu și se poate să stric totul.

   - Nu vreau să facă infarct, îi strig lui Adam în șoaptă în caz că răspunde mătușa.
   Inimă îmi tresălta în piept și am luat telefonul de la ureche ca să închid.
   Atunci s-a luminat ecranul și a apărut deasupra numelui din agendă al mătușii "00:00". S-a transformat în "00:01", apoi "00:02" și mi-am dat seama că a răspuns și deja sunt numărate secundele.

   Îl pun din nou la ureche.
   - Alo?, se aude de la capătul celalalt al firului.
   - Ăăm...e...ăăă...

   Mamei îi ieșea furia prin toate crăpăturile iar Adam se abținea din râs și părea în același timp foarte atent și tulburat.

   - Olivia? Ce ai?
   - Eee... t-trebuie să vii urgent acasă! Imediat!
   - Ce ai făcut?
   - Nu-ți pot spune la telefon, spun cu vocea tremurândă din cauza privirii ucigașe a mamei. Vino repede!
   - Bine! În douaj' de minute-s acasă!

   Închide și sunt sigură că deja aleargă spre biroul șefului ei să vadă cum face să plece acasă mai devreme. Vocea ei suna deja panicată de când a încheiat apelul.