Frânturi De Adevăr

Capitolul 5. Intrarea prin efracție

   Alarma suna încontinuu la ora șase jumătate dimineața.

   M-am întins cu greu după telefon ca să o închid și m-a lovit brusc realitatea.

   Era dimineața în care trebuia să intru prin efracție în casa unui om pe care nu îl cunosc și nici nu prea vreau să îl cunosc.

   M-am ridicat și m-am îmbrăcat repede în niște colanți cu care să pot să fug ușor în caz că mă prinde cineva, un hanorac cu glugă pentru a nu fi recunoscută și o bandană pe care să o pun pe față când intru în curte, pentru că nu am încredere foarte mare în hârtiile care mi s-au dat ieri.

   Mi-am luat ghiozdanul și geaca și am ieșit pe ușă cu un gând de a merge la școală, nu după document, însă nu mi-am ascultat gândul. Fac multe lucruri care nu îmi plac, dar mi se pare foarte satisfăcător când reușesc să duc la bun sfârșit ceva ce nu am vrut să fac de la început. De exemplu asta.  Dacă reușesc să termin misiunea care mi-a fost dată, o să fiu fericită în continuare. Dacă nu o termin, nu o să fiu.

   Am ajuns pe strada aceea cu pași grăbiți, pentru că a durat ceva până m-am pregătit. Din câte am citit, părinții lui plecau la 7, iar el la 7 jumătate. Eu am plecat la 7:20, ca să fiu acolo fix când pleacă el. Să-l văd plecând cu ochii mei.

   Nu l-am văzut plecând cu ochii mei, însă am văzut că nu mai era nicio mașină în curte sau garaj, deci aveam cale liberă.

   Am urcat pe tomberonul pe care l-am folosit și ieri drept punct de sprijin și am sărit gardul.

   Acum aveam nevoie de o scară și era perfect.

   Aveau o magazie în spate, așa că m-am dus țintă spre ea. Toată lumea ține scări în magazii și nu vreau ca acum să dau de vreo excepție.
   Ușa s-a deschis cu un scârțâit ce indică vechimea acestui micuț loc.

   Chiar nu e o excepție.
   O scară mă aștepta cuminte acolo lângă perete. Scară pe care am luat-o târâș prin iarbă până în dreptul balconului și picioarele m-au îndrumat să urc pe ea cat de repede posibil.

   Am testat ușa și... era încuiată.
   M-am gândit și la varianta asta dinainte.

   Aveam câteva agrafe în păr. Am scos două și le-am îndoit ca pe vremea când spărgeam lacăte doar din plictiseală. Se pare că nu mi-am ieșit din mână.

   Am reușit să-l sparg în vreme de un minut și câteva secunde. Se putea într-un timp mult mai scurt, dar nu am mai spart de mult unul așa.

   Când eram mai mică, aveam un prieten, Victor îl chema, care se pricepea la chestii de genul de când se știa. M-a învățat și pe mine pe la 10 ani. Se pricepea să le spargă cu orice cu o foarte mare ușurință. Trebuie doar să știi unde să pui mai multă presiune în încuietoare și o să cedeze de bună voie, fără prea mari eforturi. Cheile sunt făcute pentru a atinge spațiile ieșite în relief din interiorul încuietorii. Cheia le împinge le o parte și eliberează ușa din strânsoare. Agrafele sau orice, în afară de chei, cu care poți pune presiune pe ele sunt mai greu de folosit, deoarece nu au forma făcută pentru așa ceva. Trebuie doar puțin forțate și merge și așa.

   Am intrat și mi s-a arătat o cameră destul de ordonată pentru un băiat de clasa a 12-a. Nu că aș fi văzut prea multe, dar ca idee. Totuși, era destul de plină. Și pereții erau plini de hărți, picturi și postere oribile, după părerea mea.