Frânturi De Adevăr

Capitolul 8. Leșin, la modul serios

   LUNI 2 MAI.
  
   M-am trezit ca din mormânt.

   Îmi simțeam capul de parcă mă împușcase cineva și a rămas glonțul în cap. Pe lângă asta, se mai învârtea și camera cu mine.

   Mătușa nu plecase încă la muncă. Puteam să merg la ea să văd ce ar trebui să iau pentru dureri de cap.

   Am încercat să mă ridic și, ca un băț în roate, și-a făcut apariția și durerea de burtă. Foarte bună combinație.

   M-am dus în baie la dulapul de medicamente și am scos din el cutia de paracetamol. Nici nu aveam poftă de mâncare, dar am mâncat niște cereale, fără lapte, doar ca să iau pastila.

   Am auzit pași grei pe hol. Se auzeau ca și cum încercau să spargă parchetul. Clar purta papucii ăia de casă care parcă sunt tancuri când merge cu ei.
   - 'Neața! Nu ai plecat la școală?
   - Nu. Parcă îmi bubuie capul.

   S-a schimbat la față și s-a dus spre baie, aruncând în urma ei cu un val de întrebări.
   - Și ai luat vreo pastilă? Aspirină? Paracetamol? Ai mâncat?
   - Da, da, da. Am luat o pastilă și am și mâncat. Știu și eu ce să fac. Nu mai am trei ani.

   A ajuns înapoi în bucătărie și a spus că o să plece mai devreme la muncă pentru a-mi face rost și de o scutire.

*
   A plecat și am rămas cu gândurile mele și așteptarea. Trebuia să-mi dea cineva lecțiile din ziua respectivă și nu mai era mult până la 2, când terminau în ziua respectivă.

   Acum nu-mi mai era chiar atât de rău. Stătusem în pat toată ziua și citisem ca să scap din lumea asta.
   Și oricum, de ce am fost concepută în lumea asta? De ce nu am putut fi într-una mai interesantă? Una mai periculoasă, poate.
   Deși a devenit și asta destul de periculoasă de la o vreme.

   Scrolam pe reddit pe un chat și a apărut în partea de sus a ecranului că am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

   Mă sunase unul de vreo două ori azi-dimineață, dar nu am auzit telefonul pe atunci și nu am mai sunat înapoi. Nu era același cu cel de atunci.
   L-am deschis. Scria doar " Vin către tine. E urgent".

   Nu i-am scris înapoi. Nu avea cine să fie în afară de Adam sau mama și clar nu îi mai puteam opri pe vreunul dintre ei dacă era deja pe drum.

   La zece minute după, s-au auzit bătăi în ușă. Am strigat că vin și am mers cum puteam cu durerea de burtă să deschid ușa. 

   - Bună! M-a sunat maică-ta. De ce nu-i răspunzi?
   - Bună! Nu știam că e ea. Nu i-am salvat numărul. Ce mai are acum?, întreb făcându-i semn să intre.
   - Nu știu. A zis că nu poate spune la telefon. Vrea să mergem la ea cât mai repede.

   S-a uitat puțin la mine și a întrebat:
   - Da' tu ce ai?
   - Mă dor capul și burta de azi-dimineață. Nu știu ce am. Nici cu pastile nu dispare nimic.
   - Deci de asta n-ai venit azi la ore.

   A făcut o pauză de gândire.
   - Nu mai mergem la ea. O suni tu sau o sun eu să-i spunem?

   M-am uitat la el sceptică.
   - De ce să nu mergem? Las' că n-am nimic. Haide, trebuie să fie urgent dacă nu spune la telefon ce vrea.

   - Prea târziu, spune scriind un mesaj.
   Aud că l-a trimis și totuși nu mă uit ce și cui a scris.
   - I-am transmis că nu putem acum. Am mințit că nu mai putem pleca de la școală acum, pentru că au început orele.

   Era 13:15. Avea și el dreptate în privința asta.
   - Bine. Vedem, poate mâine, spun simplu.
   - Se pare că nu mai e o problemă, zice cu ochii la ecranul telefonului. Zice că a rezolvat.