Frânturi De Adevăr

Capitolul 2. Numărul necunoscut

   - De ce nuanța aia? Asta e mai elegantă, își dă Melissa cu părerea.
   - Nu. Rămâne prima. Știi că îmi plac hainele în tonuri întunecate, îi reamintește Sabrina.

   Se certau pe culoarea blugilor pe care vor să-i caute în Mall după ore. Sinceră să fiu, eram cu capul în nori tocmai de când m-am trezit, iar acum eram în a treia pauză deja.

   De dimineață m-a sunat de două ori același număr necunoscut și cel mai bine mi s-a părut să-l blochez și să închid telefonul. Aveam bănuieli despre cine putea fi, însă rămăsesem cu gândul la chestia asta de când l-am blocat. E destul de nefiresc pentru mine, dar vremurile disperate cer masuri disperate.

   După ce s-a întâmplat aseară și după ce nu am reușit să pun geană pe geană măcar 2 ore, cred că deja halucinez. Aud și înțeleg tot ce se întâmplă în jurul meu mai bine ca niciodată, cumva. În ora de franceză citeam, în banca a treia,- avea și cine să mă acopere, ce-i drept - și auzeam și ce spunea profa'. Acum știu și ce se întâmplă în capitolul 17 din cartea mea, știu și despre verbele de grupa a doua și conjugarea lor.
   Poate chiar o să mă mai supun unor nopți albe dacă ăsta e rezultatul.

   Începuse ora de fizică și nu știam dacă să ascult sau să mă ascund prin colțul meu de lângă perete și să recuperez orele nedormite de azi-noapte, dar am zis să ascult măcar până decide cine îi va spune lecția de data trecută.

   Ascultam printre fraze până să deschidă catalogul.
   - Unde s-a deschis, pe aceia o să-i ascult la lecție, zice și se uită pe pagina la care s-a deschis. Herbert, Morgan și Milligan, în față.

   Mda... am un noroc incredibil. Ce-o fi o fi.
   Aveam foarte mari șanse să mă descurc, pentru că nici Morgan și nici Milligan nu au măcar cea mai vagă idee ce e aia fizică.
   A pus întrebare după întrebare, după întrebare și am răspuns la 17 din 25, numărate.
   - Da, puteți merge la loc. Olivia, ai 9, Kira, tu ai 3, Devin, ai 5.

   Bun, știam eu că mă descurc. Acum pot să dorm liniștită. Sigur mă trezește Devin dacă e nevoie. Până la urmă, tre' să se revanșeze că i-am făcut semne în față acolo, la ascultare. Plus că suntem colegi de bancă de când am început liceul.

   După ore m-am îmbarcat în autobuz și am pornit țintă în spate. Nu am mai mers cu Melissa și Sabrina la Mall, le-am lăsat să critice singure nuanțele blugilor.

   Mi-am repornit telefonul cu greu. Cred că a durat 5 minute să pornească din nou.
   Bineînțeles că aveam încă 6 apeluri pierdute, astea de la alt număr. Ce mi s-a părut ciudat e că aveam unul în fiecare oră, nici cu un minut mai mult sau mai puțin de o oră între apeluri.
   Tipul ăsta e ori un perfecționist fără egal, ori un psihopat care vrea să mă răpească sau așa ceva.

   Când am coborât din autobuz mi-am luat în mână cheile în așa fel încât să pot să dau un pumn de toată frumusețea dacă mă atacă cineva. Îmi e și frică să mai merg singură pe stradă după seara trecută.

   Am fost atentă la fiecare sunet din jurul meu, fiecare foșnet al frunzelor, fiecare mașina care trecea pe lângă mine pe strada principală și fiecare om cu care mă întâlneam în drumul meu spre casă.
   În momentul în care am intrat pe strada mea, mi-am încleștat mai tare mâna pe chei.
   E mai rău când e liniște. Poate oricine să vină de după un copac și să te imobilizeze.

   Din fericire, nu s-a întâmplat asta sau orice altceva. Îmi tremura mână pe cheie când am descuiat ușa de la casă. Mătușa era plecată la muncă și se întorcea abia la 12 la noapte. Era tura a doua, adică.

   M-am schimbat de hainele purtate la școală, am luat un măr și am pornit televizorul ca să-mi mai distrag atenția. Nu prea îmi era foame.
   O știre mi-a captat atenția.