Frânturi De Adevăr

Capitolul 10. Perfecțiune

   Stăteam puțin cam ghemuită în bancă la ora de biologie, asta doar pentru că citeam, bineînțeles.

   Da, recunosc, trebuie să mă mai opresc din citit din când în când, dar de data asta aveam un motiv valid. Doamna de bio' începuse să ne povestească ce făcea pe vremea ei, când era la liceu, și m-a pierdut din primele trei fraze.

   Devin era cu gândul la altceva. Privea un punct fix din încăpere și nu m-a prea interesat la ce se uita.

   A rupt o parte dintr-o foaie din caiet și a început să scrie ceva. Abia atunci mi-a atras cu adevărat atenția.

   Am luat ochii din carte, intenția mea fiind să descifrez ce scria fără sa-și dea seama. Nu am înțeles totuși nimic. Are un scris oribil. Zici că folosește hieroglife antice ale egiptenilor ca să le conserve modul de comunicare scrisă.

   - Cui îi scrii?
   A tresărit și a mototolit bilețelul, după care l-a băgat stângaci și grăbit în buzunar.

   - În momentul actual, nimănui, răspunde îmbujorându-se puțin.

   Are un stil foarte subtil de a spune mereu adevărul. Practic, în momentul acela, momentul în care a răspuns întrebării, chiar nu scria nimănui.

   - Care dintre ele?, am bănuit crezând că scria unei fete și nu voia să știu care.

   S-a strâmbat abia vizibil și și-a dus privirea în jos fără să spună nimic. Părea a fi un semn de refuz. Ceva nu era corect.

   - Sau... dintre ei?
   Mă gândeam să fac o glumă, dar el și-a ridicat privirea din pământ puțin uimit și m-a țintuit cu ea.

   Nu cred...

   - Da, a șoptit simplu fără să-mi ofere un răspuns clar.

   Cum de nu știam asta până acum?
   Uau.
   Doar... Uau!

   Probabil îi e frică să nu îl judec pentru asta, însă nu mă pot preface că-l înțeleg, pentru că nu e așa.
   Chiar nu înțeleg, dar încerc s-o fac.

   I-am pus mâna pe umăr ca să-l fac să se uite la mine imediat ce mi-am dat seama că povestea doamnei profesoare era pe terminate și voia să trecem la lecție.
   - E în regulă, i-am șoptit când s-a întors cu fața spre mine.

   A doua oră aveam fizică.

   E ca și cum dimineața de ieri se repetă. Deja știu că profa' va intra în clasă cu un teanc de hârtii într-o mâna și catalogul clasei noastre în cealaltă, va pune pe cineva să împartă testele și vom avea toată ora la dispoziție să ne suprasolicităm creierele pentru a lua măcar o notă de trecere.

   Singurul lucru diferit e că de data asta eram pregătită pentru orice.
  
   S-a întâmplat tot ce am spus că se va întâmpla și când am trecut la rezolvare m-am simțit ca un geniu. Am trecut prin exerciții ca prin brânză. Și nu numai eu. Devin și cine s-a pus în spatele meu au copiat de au rupt. Presupun că au știut și ei ce să copieze astfel încât să nu fie prinși. Dacă nu, e treaba lor dacă își dă seama sau nu profa'.

   Am fost prima care a dus testul la catedră.

   Și doamna a fost mirată. Sigur mi-a văzut opera de artă din urmă cu o zi.
   Aveam emoții mai mari decât la examenele finale și teze. S-a uitat ba la foaie, ba la mine și tot așa.

   - Sigur nu ai copiat?
   - Sigur nu am copiat.

   Nu era sigură ce să facă, se vedea pe fața ei. Atunci aveam un chef nebun de răzbunare. Răzbunare pentru toți elevii pe care i-a lăsat corigenți, pentru toate notele de 3 pe care le-a împărțit și pentru cât de multă satisfacție îi dă suferința bieților de noi... ce m-a apucat? Nu, nu pot face asta acum.
   Altă dată, poate.