60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 20

-Doar... pleacă din cameră, Nathan. Zic pe un ton mult mai serios și mă ascultă.

Mă așez încet pe pat și trag aer adânc în piept. Mă uit la ceas și chiar e destul de târziu... sau devreme. Nu cred că mai dorm, n-are sens. Mai bine nu mai dorm decât să trag de mine să mă trezesc după două ore. 

Ora 07:30

-De ce sunteți obosiți băieți? Întreabă Valentina și ne pune în față câte două sandviciuși cu  salam picant, cașcaval și măsline făcute la sandvici maker. Au un ușor gust de pizza, iar asta îmi place și mai mult. 

-N-am avut somn. Zic eu și încep să înfulec sandviciul din măna mea.

-Iulian, te-ai schimbat. Ești bine? Întreabă tata pe un ton îngrijorat și mă privește fix. 

-Nu m-am schimbat cu nimic. Spun pe același ton calm care-i enervează pe toți. De multe ori arăt calm când de fapt vreau doar să urlu.

-Nu dormi noaptea, am găsit sticle de alcool la tine în cameră, chiar și un pachet de țigări... Mă ridic de la masă și-l privesc cu ură.

-Mi-ai umblat în cameră? Întreb calm și aștept un răspuns, care este pozitic, așa că continui: Nu mi-e greu să plec și să nu mă mai întorc, de asemenea, nu mi-e greu nici să-mi înscenez propria moarte și să dispar pur și simplu. Nu mi-e greu să nu mă mai vezi, deci nu mai intra în camera mea. Zic calm, dar pe un ton apăsat și hotărât. 

El se uită fix la mine, vrând să mă domine, dar n-a făcut asta niciodată. Nu m-a ținut niciodată sub control, asta pentru că nu a fost lângă mine mai niciodată. E vina lui pentru tot ce se întâmplă acum. E doar vina lui. Îl văd cât de întens mă privește; vrea să-i țip tot ce-am aflat, vrea să mă dau de gol pentru a nu afla mai multe, dar am un control ieșit din comun, deci să se roage în continuare că voi spune ceva cuiva că nu se va întâmpla. 

-Iulian... Începe tata pe un ton calm, dar știu că fierbe de nervi.

-De ce nu-ți arăți adevărata față? Calmul ăsta nu mă păcălește. Hai! Țipă! Țipă și reproșează-mi că mă ignori de 8 ani. Hai! Zic printre dinți și mă aplec peste masă pentru a fi mai aproape de tata. 

-Iulian, fac exact ce faci și tu. Vorbește la fel ca mine, iar asta mă amuză teribil.

-Mie nu mi-e foame, plec. Mă îndrept de spate și părăsesc bucătăria. 

Devenise chiar puțin ciudat, dar nu-mi pasă. Tata nu mi-a fost alături nicio secundă în ăștia 8 ani. Poate chiar de asta ne mințim și încercăm să fim perfecți unul în fața celuilalt, pentru că sigur am răbufni dacă ne-am da seama câte chestii ascundem unul de altul. 

Ora 11:30

Restaurantul este ceva mai aglomerat față de alte dăți, dar nu conteaă pentru că stau la aceeași masă retrasă ca de obicei. Mikey a acceptat să ne vedem și sper că nu m-a mințit. I-am simțit lipsa în zilele astea și sper să nu fie prea târiu. 

-Hei. Vocea mult prea cunoscută a lui Mikey mă face să-mi revin din transă. Îi zâmbesc și încercc să-mi calmez bătăile inimii 

-Bună. Mă bucur că ai acceptat să ne vedem. Dăușor din cap și se așază la masă, față-n fațp cu mine. 

-N-am mult timp, am antrenament azi, deci grăbește-te. Spune pe un ton distant, dar nu mă privește. 

-Acum câteva zile, mi-ai spus că mă iubești, iar eu am tăcut. Mă aprobă. Voiam să-ți spun că și eu te iubesc și chiarmi-a fost dor de tine. Își ridică capul spre mine și înghit în sec atunci când ochii săi îi întâlnesc pe ai mei.