Doamna Soldaților - Vol.2 Saga "Belgravian Hearts"

Prolog

Decembrie, sfârșitul anului

- Și cum a fost la Curte de data asta? întreabă tata, într-o încercare firavă de a face conversație.

Mă concentrez cu încăpățânare pe vârful pensulei, fără să răspund, în timp ce continui să pictez cu migală imaginea Cleopatrei, care stă pe scaun în fața mea cu o figură foarte măreață.

- Ei, nu vrei să-mi spui? Ești incă supărată, Mina?

Tata nu-mi folosește numele din copilărie decât atunci când se simte cu adevărat vinovat, așa că binevoiesc în sfârșit să-i arunc o privire ascuțită și să-i răspund.

- Știi foarte bine cum e la Curte, tată! Mă plimb toată ziua după Frances, ca un câine, fără să ripostez. Înainte îmi plăcea, dar asta era înainte ca cineva să mă vândă pe frumoasa sumă de zece mii de lire!

Nu-mi place să-l supăr pe tata. De când a murit mama, a încercat în fiecare zi să-mi facă viața mai ușoară. Am fost singuratici, nu ne-am avut decât unul pe altul...

Până acum. Până acum am împărțit totul în două. Iar apoi a apărut Frances, datoria exorbitantă și o nuntă complet nedorită, care mă face să-l detest pe propriul meu părinte.

- Îmi pare rău, Carmina! spune tata cu seriozitate. Nici nu știi cât de rău îmi pare, fata mea!

- Și ce ieftin m-ai vândut, spun cu un zâmbet forțat. Zece mii de lire? Nu vreau să mă laud, dar consider că valoarez cel puțin o jumătate de milion.

- Îmi pare rău, repetă tata, cu o figură obosită.

- Și mie îmi pare rău! îl asigur indispusă. Asta nu schimbă cu nimic situația, nu-i așa?

- Nu... bănuiesc că nu.

Își reia gazeta, hotărând că e mai bine să renunțe la conversație.
Mă reîntorc la pictura mea.

Cleopatra mă privește de pe scaun cu ochii ei dubioși, de parcă ar fi înțeles conversația. Vă spun, pisica asta o fi îngrozitor de urâtă, dar are o minte mai ceva ca un om, asta e sigur!

- Frances de Gaulle, îi spun într-o doară, amestecând acuarela. Ți-l amintești, Cleo? Dacă reușești să-i scoți măcar un ochi, o să te răsfăț cu sardine uscate toată viața.

Ea înclină capul cu înțelegere, aprobând.

În sfârșit, cineva care mă înțelege în casa asta.

Dimineața continuă într-o liniște mormântală.

Nu vreau să vorbesc cu tata.

Nu vreau să vorbesc cu nimeni, de fapt. În afară de Cleo poate.

Pur și simplu mă bucur de scurtul răgaz pe care îl am, fiindcă Frances vrea să mă întorc la Curte luna viitoare, și n-am niciun cuvânt de spus.

- Amy! o strig pe cameristă, la un moment dat. Să-mi pregătești baia după prânz!

Încă mă simt murdară.

Nu știu de câte băi mai am nevoie ca să- mi șterg de pe piele senzația mâinilor lui Frances.

Mi se face rău când îmi amintesc de seara aceea, când s-a îmbătat la cină și a vrut să mă dezbrace. Dumnezeule! Dacă ar fi fost ceva mai treaz, ar fi făcut-o până la capăt. Am avut un noroc chior, dar încă visez urât noaptea din cauza asta.

De parcă nu aveam suficiente coșmaruri înainte!

Terminasem de pictat funda roșie de la gâtul Cleopatrei, când William, valetul nostru cel mai în vârstă, a apărut în salon palid și împleticit de parcă văzuse o stafie.