Scar [H.S] - Tradusă

35. The couch ✔

    35. The couch [Canapeaua]

"Nu ştiu dacă este o idee bună." Spun pentru a zecea oară iar Harry îşi dă ochii peste cap la mine.

Este aproape o oră de când toţi lucrătorii au plecat, deci am decis că era timpul să luăm ceva de mâncare. Amândoi suntem înfometaţi.

Harry crede că în loc să mâncăm în sala de mese noi ar trebui să mâncăm în sufragerie, deci putem să stăm îmbrăţişaţi şi să privim un film când suntem gata fără mişcare. Cred că a fost o idee bună până când am realizat că avem spaghete şi o să stăm pe canapeaua lui albă scumpă. Dacă unul dintre noi varsă nu e nici o cale să scoatem petele.

"Încetează să te preocupi atât de mult. Dacă unul dintre noi varsă voi cumpăra o canapea nouă. Nu e mare lucru." El spune nepăsător şi eu sfidez.

Oamenii bogaţi.

"Ei bine cred că este mare lucru şi se întâmplă chiar să-mi placă canapeaua asta. Nu vreau să fie ruinată." Spun sincer.

"Există o grămadă de astfel de canapele. Pot doar să cumpăr una care este identică cu asta."

"Dar nu vreau să păstrez canapeaua asta doar pentru cum arată. Nu la asta mă refer, Harry." Spun începând să mă simt puţin frustrată de el.

Bărbatul ăsta crede că banii pot rezolva orice. Dacă ceva se sparge sau e ruinat, el doar o să cumpere unul nou. Dacă el vrea o cămaşă dar nu ştie ce culoare să aleagă, el doar o să cumpere una în fiecare culoare. Nu-mi place că are felul ăsta de atitudine.

"Atunci la ce te referi? Te rog spune-mi pentru că încep să devin confuz, prinţeso. E doar o canapea." El spune uitându-se la mine confuz.

"Nu este doar o canapea. Asta e canapeaua pe care ne-am îmbrăţişat pentru prima oară. A fost pe canapea când am decis să-ţi ofer o şansă, şi a fost aici când am început să simt ceva pentru tine. Numeşte-mă ciudată dar asta înseamnă mult pentru mine. Pentru mine nu poate fi înlocuită."

Îl aştept să râdă de mine şi sunt aiurită dar surptinzător nu o face. El doar aprobă din cap înţelegător.

"Ai dreptate. Nu m-am gândit în felul ăsta. Îmi cer scuze." El spune.

Cu o mână în a mea mă aplec mai aproape de el, plasând un sărut pe obrazul lui cald privind micul zâmbet ce se formează pe faţa lui.

"Este în regulă. Poate părea ca un lucru stupid să mă gândesc vreodată la ceilalţi oameni dar am crescut apreciind fiecare lucru pe care l-am primit. Lucrurile materiale nu sunt mereu doar lucruri pentru mine. De multe ori ele sunt ca suveniruri ale amintirilor noastre, amintirea pe care o am cu tine aici se întâmplă să fie foarte specială pentru mine. Mi-ar plăcea să păstrez acest suvenir pentru un timp foarte lung." Încerc să-i explic şi el aprobă din cap din când în când, ascultând atent tot ce spun.

"Wow." El expiră când termin şi simt o mică roşeaţă apărându-mi pe obraji.

"Crezi că e prostesc, nu?" 

"Ce? Nu. Chiar deloc. Îmi place felul în care vezi asta, eu doar nu m-am gândit aşa la asta înainte."

Mâna lui încă este în a mea şi el se uită jos la ele cu un zâmbet mic pe faţă, plimbându-şi degetul mare peste degetele mele.

Zâbetul este curând înlocuit de o încruntătură, o respiraţie slabă părăsindu-i buzele.

"Nu am fost mereu bogat, ştii? Nu provin dintr-o familie foarte bogată. Singurul motiv pentru care nu am sfârşit pe străzi a fost din cauză că unchiul meu a fost destul de generos să ne plătească datoriile. Mama nu putea face destui bani de una singură."