Jocul destinului - Vol. II

Cap. 23 - Apel necunoscut ''Andrei''

Ultimele cinci apeluri telefonice fara raspuns le adresasem contactului din agenda mea Andrada, care se parea ca nu avea semnal sau se afla in ''afara ariei de acoperire''. Desi mi-ar fi placut sa ii spun ultimele noutati si sa o pun la curent cu ultimele stiri, am luat o gura mare de aer si am sunat-o pe Diana. In majoritatea cazurilor ea era mereu acolo, langa telefon, dornica sa ma asculte si trebuia sa recunosc ca indiferent de certurile din trecut, ea parea ca in ultima vreme a fost o buna prietena.

- Doamne! Esti nebuna de legat! Dar bravo! Tipa si ma felicita cand i-am spus reactia mea la cuplul Bogdan si Niky.

- Oricum el va pleca la Bucuresti, cu ea nu cred ca as mai avea vreo legatura, deci nu are ce sa se mai intample.

- Da, tot ce e posibil, dar nu vreau sa te intristezi din cauza asta..Mai bine, hai sa vorbim despre ce mai facem cand voi veni la tine!

                                                                                                                             ∞

Am inghitit in sec, incercand sa nu devin melancolica si gandindu-ma la diverse actiuni amuzante pentru zilele ce vor urma. Mama intra fara sa ma astept in camera si m-a privit lung. Voia sa imi zica ceva, iar asta ma facu sa inchei apelul cu Diana.

- Ce faci, mai? Iar vorbesti la telefon!?

- Buna si tie, mam..E vacanta, ce ai vrea!?

- Mergi cu mine la cumparaturi?

- Unde?

- Prin oras..Poate trecem si pe la magazinul de decoratiuni..

- Christian?

- Da. Am vazut o vaza care imi place mult..

- Bine, haib ca ma imbrac.

Nu aveam starea necesara, dar decat sa infrunt inca o zi caniculara, singura, pierzand orele la telefon si amintindu-mi din cand in cand de ceea ce se intamplase cu o zi in urma, am preferat, impinsa bineinteles de instinctul meu sa merg cu mama.

                                                                                                                             ∞

Mama invata repede versurile melodiilor comerciale romanesti, iar cea de la Nicole Cherry se parea ca nu ii era straina, lucru ce ma amuza teribil. Orasul nu parea sa fie aglomerat. parea intact. Exact cum il lasasem in urma cum mai bine de 12 ore. Sirul de magazine impanzite de atat de multi tineri se alinia, lasand ca bancile din lemn sa se aglomereze.

Dupa ce ne-am plimbat cateva minute bune, mama se oprise in fata unui alt magazin.

- Uite o esarfa frumoasa pentru Oana.

- Cine e Oana!? Am zis, ca pentru mine.

- O colega. Si a intrat, fara a verifica daca o urmaresc sau nu.

Imi placea sentimentul ca o puteam astepta, eventual holbandu-ma si la restul articolelor expuse prin geamul magazinului. Pantalonii mei scurti si albi lasau un constrast destul de interesant dintre pielea mea bronzata si ei. Tricoul meu cu cateva tinte in partea de sus, turcoaz se asorta cu balerinii. Incercam sa citesc pretul unei posete mici, cand o voce cunoscuta, m-a facut sa tresar. La propriu, dar si la figurat.

- Mayla?

M-am intors, buimaca si extrem de curioasa. Un zambet politicos, cu o urma de dulceata mi-a aparut pe chip. Aproape ca nu il recunoscusem. Ceva mai inalt, mai bine facut, isi pastrase totusi ochii de cafea si zambetul larg, dar sincer.