Jocul destinului - Vol. II

Cap. 15 - Amintiri prin nisip

Imi simteam corpul scufundat intr-un abis plin de sentimente si amintiri care imi strafulgerau fiinta la fiecare secunda, numele sau fiind prezent in mintea mea inca din acea zi de decembrie cruda, inca vie in mine. Mi-am amintit cum am reusit sa ma indragostesc de fiinta lui fara sa ma intereseze cum il cheama, in ce clasa este, cati ani are sau orice alt detaliu. Inca eram surprinsa. Am deschis ochii.

Tavanul camerei parea atat de gol, incat ochii mei au inceput sa il sageteze, devenind vid la un momnet dat, privirea mea ramanand la fel de pustie. In mintea mea veneau imagini de acum trei luni. L-am regasit in atat de multe ipostaze desi nu cred ca aveam sa il cunosc vreodata, imi placea sa mi-l amintesc ca adolescentul ce atragea atat de multe priviri. Si nu ma refer prin aspectul sau fizic, desi sunt sigura ca o coada de fete frumos impopotonate avea sa ii stea in dreapta, daca el avea sa declara ca este ''liber'' si in ''cautari''. Alti baieti dadeau mana cu el doar pentru ca detinea acea ''sanie a lui Mos Craciun'' de la poarta liceului, altii pentru ca ii stiau partile ascunse si trecutul. Fiecare avea motivele lui.

Insa niciodata eu nu m-am regasit printre aceste motive. Eu pur si simplu nu aveam nicio idee asupra identitatii sale, dar in fiecare zi era o lupta la figurat cu mediul in care ne aflam amandoi, pentru a afla mai multe despre el. Si astfel intrasem cu sau fara voia mea in acest cerc vicios, in acest destin, care se parea ca nu ma parasise nicio clipa.

M-am ridicat in picioare, incercand sa analizez situatia. Eram in Mamaia, la cateva ore bune de casa si in urma cu ceva timp, tocmai l-am zarit pe cel de al doilea pion al jocului. Am zambit larg privind perdeaua ce era trasa. Legaturile din mintea mea au devenit din ce in ce mai stranse. Si imi dadusem seama de cateva lucruri, ce mi-au preschimbat zambetul intr-o linie muta.

Faptul ca ii zarisem chipul, aproape neschimbat, simpla lui prezenta alaturi de nelipsitul telefon, obicei care il definea in amintirile mele inca de acum multe luni schimbase ceva in mine. Schimbase cele aproape doua luni in care eu nu mai auzisem nimic de el, in care nu ne-am mai vazut fata in fata, in care m-am luptat in speranta ca nu imi va mai pasa niciodata. Imi facusem planuri.

El avea sa plece  la facultate, iar eu voi ramane in micul nostru oras, creandu-mi noi vise si planuri care nu le vor include si pe el. El va deveni un avocat sau vreun judecator, probabil consumandu-si dragostea cu Niky, iar eu ma voi indragosti probabil de un alt saten. In vara asta nu voi mai avea nicio legatura, nici cu el sau cu Alex. Ei pleaca la facultate, iar eu ramai aici.

Durea. Devenisem brusc nervoasa. Eram nervoasa pe tot acest joc si eram nervoasa pentru ca mintea mea nutrea un alt gand de care m-am speriat cel mai tare si care din pacate avea sa fie adevarat. Probabil ca era desprins din cartile cu Sf-uri, insa realitatea in ultimele luni se imbinase perfect cu niste scenarii impanzite de filmele de tipul acesta. Pur si simpla am inceput sa ma foiesc prin camera, buimacita si ravasite. O lacrima mi s-a scurt. Dragoste pura, frica, ambitie, placere si amaraciune. Era tot ce putea sa simt. Asa ca fara sa ezit m-am gandit la ceea ce imi zicea instinctul.

Odata ce aveam sa ma intorc acasa, in micul nostru oras, jocul destinului cred ca nu se va opri. Va continua. Va fi ca acel cerc vicios, insa intrebarea stupida era cu adevarat: Ce se mai putea intampla ?

Destinul avea sa imi raspunda, dar aveam nevoie de un dus lung care ma indruma spre acea stare de contemplare, una chiar bine venit in acel moment. imi promisesem ca aveam sa imi traiesc vacanta, fiecare moment, indiferent daca acasa aveam sa dau nas in nas cu jocul destinului. Inca nu realizasem ca am primit doar un concediu si ca inca sunt un pion.