Totul sau Nimic

31.Totul sau... Clubul

-Și... cine ziceai că ți-a făcut vânătaia aceea? Întreabă Henry curios. Ne aflăm într-o sală de clasă normală care ne reprezintă grupul. Ella ne-a aproviziona cu tot ce avem nevoie. Nici măcar Picasso nu avea atât de multe coli de hârtie pe cât avem noi. Toată lumea se holbează la vânătaia de lângă ochiul meu. Am avut noroc cu plasturele Oliviei. Altfel, rana ar fi fost de două ori mai mare.

-Gașca lui Madison, răspund eu simplu și puțin frustrat fiindcă am pierdut împotriva lor. Erau șase cei drept dar înfrângerea tot un gust amar are.

-Asta e răzbunarea pentru mesajul acela? Întreabă Mia furioasă.

-Da. Nu avem ce să mai facem așa că vom trece peste, zic eu luând o coală de hârtie și câteva creioane pentru a schița ceva.

-Nu putem trece peste. Vreau să o oprim pe fata aceea. Trebuie să îi ajutăm și pe ceilalți, explică Mia înflăcărată.

-Mia... deja le-am arătat cum este Madison cu adevărat. Dacă chiar și dup asta, ei au decis să rămână cu ea... nu mai avem ce să facem, spun eu puțin dezamăgit. Ella își ia o hârtie și îmi urmează exemplul. În scurt timp, cu toții ne apucăm de desenat diverse lucruri. Mă simt ca la grădiniță. Problema este că în momentul ăsta chiar îmi dau silința. Mi-am modificat schița de patru ori iar acum mă gândesc cum să îi adaug umbre. De ce mă strofoc atâta?

-Mike, în după masa asta vom avea un antrenament cu echipa. La sfârșitul săptămânii vom avea campionatul. Se va ține mai devreme decât anul trecut ca să nu fie prea aproape de anul nou, îmi explică Henry cu o strălucire în ochi. Vrea ca anul ăsta să câștigăm. Și eu vreau același lucru. O să dau tot ce pot. Încuviințez și continui să desenez. Nici măcar nu îmi dau seama când orele trec și este deja timpul să plecăm.

-Eu merg acasă. Trebuie să îl scot pe Rex la o plimbare, anunță Mia.

-Eu rămân să așez pe aici, spune Ella. Ea este lidera clubului. Este foarte dedicată după câte observ. Nu mă așteptam. O ajut să strângă iar apoi plec cu Henry spre vestiarul băieților. Pare că am întârziat fiindcă nu este nimeni aici. Ne schimbăm cât de repede putem și o gonim în sala de sport. Acolo, lumea deja a început antrenamentul.

-Hă? Ce faci tu aici? Îmi spune un băiat. Îmi întorc capul să văd cine este. Vlad...

-Îți place baschetul? Întreb eu ridicându-mi o sprânceană frustrat.

-Dintotdeauna! Mă jucam cu tata încă de mic. După câte îmi amintesc, tu ți-ai rupt piciorul la ultimul meci, zice băiatul amuzat călcându-mă pe nervi. Oftez și trec pe lângă el pentru a ridica o minge de pe jos.

-Ai face bine să nu ne tragi în jos, îmi șoptește băiatul serios.

-Asta aveam eu de gând să spun, îi răspund eu zâmbind superior. Ne privim pentru o secundă. Dacă suntem amândoi de comun acord cu ceva este faptul că determinarea ne lucește în ochi. Începem antrenamentul. Observ cum în tribunele ce erau goale se așază un grup de studenți care ne privesc. Cea care se remarcă este Madison. Lângă ea se află și băieții care m-au bătut. Mă holbez câteva secunde la ei. Îmi zâmbesc șmecherește. Deodată, o minge îl lovește pe unul dintre bătăuși în cap.

-Ups, îmi pare rău, spune Henry zâmbindu-le. Îmi face cu ochiul. Nimeni nu reacționează.

Bum.

O altă minge îl lovește în cap pe același băiat. De data asta e...

-Mă scuzați băieți, mi-a alunecat mingea, zice Vlad surâzând.

-Ai făcut-o intenționat! Strigă unul dintre bătăuși.

-Intenționat? Nici gând.

Gașca de sus îl privește cu ură și părăsește încăperea. Pentru câteva momente, Madison mă analizează înainte să plece și ea. Mi-a aruncat aceeași privire ca în momentul în care m-a văzut ripostând ieri.

-De ce ai făcut asta? Îl întreb eu curios pe Vlad.

-Nu îmi place de ei. Se cred superiori nouă. N-au nimic special.

Îi zâmbesc scurt și mă îndepărtez. Aparent, există mai multe lucruri cu care pot cădea de comun acord cu el. După două ore de transpirație, antrenamentul se încheie. Eu și Henry rămânem peste program pentru a aduna mingile fiindcă am întârziat. După ce terminăm, ne îndreptăm obosiți spre vestiar. Henry își verifică telefonul și observă că are multe apeluri nepreluate de la mama sa. O sună. În acest timp, eu încep să mă schimb. Deodată, începe să îmi vibreze și mie telefonul. Este un număr necunoscut. Totuși, răspund:

-Alo?

-Da. Mike, ești cumva tu? Întreabă o voce calmă de fată.

-Da... Um, cine este la telefon?

-Olivia.

-A, Olivia, Salut!

Stai o secundă... De unde are numărul meu?! Este cumva de vânzare la vreun colț de stradă și nu știu eu?

-Salut... voiam să te întreb dacă ai putea să vi mâine la pregătirea mea pentru chitară. După câte am observat, erai interesat de asta când ne-am întâlnit prima oară.

-Um, sigur.

De ce?

-Îți poți nota adresa?

-Imediat.

Scot o bucată de hârtie și notez întocmai ceea ce îmi spune.

-Ne mai vedem, spune Olivia calmă ca de obicei.

-Da...

De unde are numărul meu? De ce vrea să ne vedem? De ce am atâtea întrebări? Oftez. O să o întreb mâine. Pare genul de persoană sinceră. Este liniște în încăpere.

-Henry? Întreb eu privindu-l pe băiat țeapăn cu telefonul la ureche. Henry se întoarce și îmi zice cu o voce tremurândă:

-Skyler... este în comă.