Totul sau Nimic

23.Totul sau... Sărbătoritul

   Mia încă e bolnavă. Sunt în clasă și aștept ca profesorul de mate să îmi dea testul. Îmi întorc capul și îl privesc Pe Henry. Acesta îmi arată testul său pe care se află nota 9. Îmi primesc și eu testul. Este 10. Bine! Nu mai sunt în stare de corigență! Henry mă felicită pentru asta. Are cearcăne la ochi. Probabil nu a putut să doarmă în ultimele seri. După câte mi-a povestit, Ella va trebui să plece acasă fiindcă are nevoia mama ei de ea. Din acest motiv, Henry m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună la bowling. I-am acceptat invitația. Am fost mai devreme la sala de teatru pentru a mă înscrie iar acum am ajuns băiatul cu luminile. Nu este ceva spectacular... dar dacă Mia a vrut să fiu și eu lângă ea, nu am putut să refuz. Îmi iau ghiozdanul în spate și îl urmez pe Henry. Înainte de a merge la bowling, intrăm la patiserie pentru a cumpăra câte ceva. Nu auzim nici un „La pământ!" din partea lui Boris. Acesta stă la o masă și discută cu un bărbat cu păr negru ce poartă o katana la brâu. Nu știu dacă este în regulă să mă apropii.

-Oh, Mike, tu ești. Ce mai faci? Mă întreabă Boris ridicându-se și dând mâna cu noi.

-Bine, am venit să cumpărăm câte ceva, răspund eu privind încă spre katana bărbatului puțin încordat.

-Oh, el este un vechi prieten din armată. Mi-a fost superior. Numele lui este Alex Rocco.

-Încântat, zice bărbatul întinzându-și mâna. I-o strâng și mă întorc spre Boris pentru a cumpăra câteva prăjituri. Henry își scoate portofelul dar îl opresc.

-Fac eu cinste, zic eu simplu.

-Nu e nevoie.

-Măcar atât să fac de ziua mea, spun eu calm.

-Este ziua ta?!

-Mda.

-La mulți ani, Mike!

-Mulțumesc, răspund eu în timp ce plătesc. Boris îmi refuză banii și mă strânge în brațe strigând:

-La mulți ani, soldat!

-La muți ani, băiete, îmi spune Alex ridicându-se de pe scaun și îndreptând-se spre ieșire.

-Soția lui tocmai a născut. Are un băiețel pe nume Christian, explic Boris.

-Prietenii tăi sunt interesanți ca de obicei, precizez eu. În cele din urmă, luăm prăjiturile din partea casei și ne îndreptăm spre sala de bowling. Închiriem o pistă pentru două ore și începem competiția. Henry știe să joace. E în stare să ridice și cele mai grele bile pe care le avem la dispoziție. A fost distractiv, dar am pierdut detașat. Ieșim afară și nici nu ne dădusem seama cât de întuneric s-a făcut. Henry locuiește destul de departe așa că îl invit la mine peste noapte.

-Dacă nu e prea mare deranjul, răspunde băiatul zâmbind sincer.

Ne îndreptăm amândoi către locuința mea. Deschid ușa iar un val de confeti îmi sare în față. Părinții mei încep să îmi ureze la muți ani cu un tort în mână. Ne așezăm în camera de zi și începem să discutăm despre tot felul de subiecte ciudate care mai de care. În tot acest timp, Rollo îmi stă în poală torcând. Henry pare să se înțeleagă bine cu familia mea. După o discuție de câteva ore, mergem în camera mea. Eu voi dormii pe jos și îl voi lăsa pe Henry în patul meu. Rollo se așază în locul său obișnuit. Părinții mei s-au dus la culcare. Am rămas doar eu și Henry. Acesta îi scrie cuiva pe telefon.

-Cu cine vorbești? Întreb eu încercând să par nepăsător dar în realitate, sunt destul de sigur cu cine vorbește deja.

-Cu sora mea...

-A fost externată?

-Nu...

-Înțeleg... stă de ceva timp la spital, zic eu încercând să par că nu știu nimic despre situație.

-V-a mai sta... destul de mult, răspunde băiatul cu voce tremurândă. Mă ridic în picioare și îl privesc în ochi pe Henry în timp ce îi spun:

-Henry, totul va fi bine. Trebuie să crezi. Perioada asta grea va trece curând. Skyler va fi bine. Are o inimă puternică.

Băiatul mă privește uimit.

-Știai deja?

-Da..., ți-am auzit discuția cu doctorul, dezvălui eu. Nu mai pot ține asta ascuns.

-Mike..., nu... vreau ca ea... să moară, zice Henry printre lacrimi. Îl iau în brațe pe băiatul ce îmi este ca și un frate. Acesta plânge pe umărul meu. Este prima oară când se deschide cuiva.

-Nu vreau ca una din persoanele care mi-a dat unele dintre cele mai frumoase amintiri să devină o amintire, zice Henry.

-Nu se va întâmpla! Nu mai gândi așa, Nu poți fi întotdeauna puternic dar poți fi curajos, spun eu observând cât de tare tremură băiatul.

-Să sufăr nu e cel mai greu lucru în viață ci să ascund asta este.

Henry care părea cel mai perfect dintre toți a fost întotdeauna cel mai stricat. Probleme sale l-au măcinat pe dinăuntru distrugându-l centimetru cu centimetru. Mă întrebam cum o persoană ca el poate fi prieten cu un idiot ca mine... Răspunsul este că și el are cicatrici pe inimă ce nu vor putea fi niciodată vindecate.

-Atunci de ce să nu suferim împreună? Nu trebuie să duci totul singur. Nu pentru asta sunt prietenii? Zic trist privind la starea lui Henry. Băiatul continuă să plângă pe umărul meu iar în cele din urmă, spune:

-Mike, vei suferii degeaba. Degeaba luptăm amândoi dacă persoana care trebuie a încetat să o mai facă? Întreabă Henry cu ochii roșii.

-Hă?

Băiatul își scoate telefonul din buzunar și îmi arată ultimul mesaj pe care l-a trimis sora lui.

„Henry, am vrut să trăiesc... dar am obosit încercând. Nu cred că mai există o șansă. De ce nu vrei să ne bucurăm de aceste ultime momente și să accepți realitatea?"