Totul sau Nimic

8.Totul sau... Autocarul

   Ceva sună... din nou. De data asta nu mai cad din pat. Îmi ridic telefonul. Nu era el, ci alarma. O opresc și observ că este 07:30. În jumătate de oră trebuie să fiu în fața școlii, altfel pleacă autocarul fără mine. Mă pregătesc destul de repede. Mi-am făcut bagajele aseară. Mama mi le-a făcut în mare parte dar nimeni nu trebuie să știe asta.

-Pa mamă, spun eu deschizând ușa de la intrare.

-Stai puțin pe loc. Ai tot ce îți trebuie?

-Da.

-Schimburi?

-Da...

-Lenjerie?

-Am tot ce îmi trebuie!

-Of, bine atunci. Ne mai vedem, dragule.

Tata pleacă la muncă de dimineață așa că mi-am luat rămas bun de la el aseară. Ies din apartament și mă urc în autobuz. Nu vreau să întârzii. Dacă mai aveam timp, aș fi luat-o pe jos. Acum trebuie să stau înghesuit în autobuz așa cum îmi stau șosetele în ghiozdan.

-Mike?

Mă întorc și o observ pe Mia care pare strivită de un bărbat lângă fereastră. O trag de acolo înainte să fie prea târziu.

-Mulțumesc. Ce naiba e cu toată aglomerația asta?! Strigă fata lovită de umărul unei alte persoane.

-Tu nu folosești autobuzul prea des, nu-i așa?

-L-am luat ca să nu întârzii. Așa este mereu?

-Da. Doar cei mai puternici pot supraviețuii, răspund eu.

-Și asta ce ar trebui să mai însemne? Întreabă fata frustrată.

Ușile autobuzului se deschid și observ că am ajuns în stația care trebuie. Mă feresc de cotul unui bărbat dar sun călcat de piciorul altuia. Mia mă urmează și în cele din urmă coborâm. Respir adânc și spun:

-Am reușit.

-Acum am înțeles ce ai vrut să spui, răspunde Mia frecându-și fruntea roșie.

-Ce ai pățit?

-Coltul bărbatului de care te-ai ferit... m-a lovit pe mine în schimb.

În dreapta noastră, la câțiva zeci de metri se află autocarul alături de o pare din elevi și dirigintele celor două clase. Henry se află printre ei. Ne observă prezența și strigă după noi:

-Hei! Mike! Mia! Veniți aici!

-Ce e cu ghiozdanul ăla? Întreb eu privindu-l pe Henry cum ține în spate o geantă de trei ori mai mare decât a mea.

-Oh, aici? Sunt gustările pentru drum. Mi-am urcat deja restul lucrurilor în autocar, explică băiatul.

-Ai de gând să hrănești armata engleză? Spune Mia sarcastică.

-Suntem toți! Urcați în autocar, vă rog! Anunță dirigintele.

Eu urc primul și mă așez lângă fereastră, în spate. Mia vine din urmă și tușește zgomotos. Nu mă întorc. Tușește și mai aproape de mine. Îmi întorc privirea subtil în partea opusă.

-Mike?! Strigă fata trăgându-mă.

-Da?

-Eu vreau să stau la fereastră.

-Primul venit, primul servit.

Fata încearcă să mă tragă pentru a se așeza în locul meu iar eu îmi păstrez poziția cu greu. Henry își ridică capul deasupra scaunului din fața mea și întreabă sceptic:

-Ce... faceți...?

-Îmi protejez teritoriul, răspund eu.

-Cuceresc castelul, spune Mia.

-E chiar așa important cine stă pe scaunul de la fereastră? Zice Henry râzând ușor.

-E totul sau nimic, răspundem noi în sincron.

-Mike, spune Mia cu o voce dulceagă.

-Da..., răspund eu timid știind că ceva nu e în regulă.

-Dă-mi locul ăla! Strigă fata.

În cele din urmă, i-l cedez. Henry îmi oferă o pungă de snack-uri drept răsplată. Mănânc în liniște. Un grup de fete din clasa E se așază în față. Sunt cinci la număr. Una dintre ele nu are cu cine să se așeze așa că stă cu Henry. Fata este blondă, are ochi albaștrii și este îmbrăcată într-un tricou roșu și o pereche de blugi. Fata zâmbește. Cel puțin asta vrea să pară. Cunosc acel zâmbet. Este cel pe care îl folosești ca să îți ascunzi tristețea sau durerea. Cele patru fete din față par să discute ceva amuzant. Tânăra care stă cu Henry încearcă să se ridice pe deasupra scaunului și să vorbească cu prietenele sale. Pare să fie ignorată. Începe să râdă și să asculte și ea dar nu pare să aibă dreptul la vreo opinie...

-Vrei un snack? Întreabă Henry întinzându-i o pungă fetei. Aceasta îl privește câteva momente și în cele din urmă le acceptă timidă. Grupul său de prietene se oprește din vorbit... sau bârfit mai bine spus și privește scena. Cu toate îl recunosc pe Henry. Doar este unul din cei mai populari băieți din liceu și pe lângă asta e și căpitanul echipei de baschet.

-Hei, tu nu ești Henry Venus? Întreabă una din fete.

-Ba da..., răspunde băiatul calm și plictisit.

-Ești căpitanul echipei de baschet a liceului. Un prieten se află în echipa ta, menționează altă fată.

-Super..., răspunde băiatul în sec. Fetele încep să îl întrebe absolut orice întrebare le trece prin cap. Henry începe să mănânce chips-uri și o întreabă cu gura semi plină pe fata care stă lângă el:

-Cum te cheamă?

-Ella... Ella Tentant.

Restul fetelor încep să își spună și ele numele. Henry oftează.

-Poftim, spun eu întinzându-i băiatului o carte.

-Ce e asta? Întreabă Henry.

-E cartea pe care ai spus că vrei să o citești în timpul drumului, răspund eu făcându-i cu ochiul.

-Oh, da, ai dreptate. Mă voi apuca acum să o citesc... și am nevoie de liniște. Îmi pare rău, dar chiar vreau să o citesc așa că vă rog să mă scuzați, le spune băiatul fetelor jucându-mi teatrul. Henry își mișcă buzele afișând un „Mulțumesc". Încuviințez și mă las pe spătar privind tavanul.

Ceva îmi cade pe umăr. E cald. Încerc să mă întorc și observ capul Miei sprijinit pe umărul meu. Doarme. Poate nu s-a odihnit aseară. Dacă mă mișc, se va trezi. Ar fi mai bine să stau așa până se trezește.

De ce transpir?! Îi simt respirația. Este așa de aproape de mine. Concentrează-te Mike! Trebuie să îi spui ce simți în această excursie. Voi găsi momentul potrivit și o voi face. De ce sună așa de ușor?

O șuviță de păr al fetei îi cade peste față. Înroșesc. De ce nu am fost învățat în școală cum să acționez în situații de genul?!

Henry își ridică capul din carte pentru câteva momente privind spre fereastră iar apoi spre noi. Îmi zâmbește, încuviințează satisfăcut și îmi arată degetul mare în sus.

Ce ar trebui să însemne asta?!