Totul sau Nimic

36.Totul sau... Destinul

   Mă aflu alături de Henry și Ella în mașina tatălui Miei. Bărbatul a insistat să ne scoată la pescuit. De câteva zile, niciunul dintre noi nu s-a mai despărțit de patul de spital al Miei așa că tatăl său a vrut să ne mulțumească de grija pe care o purtăm ducându-ne la pescuit. A spus că e o modalitate bună să ne mai relaxăm și destindem. Ultimele zile au fost ca un iad. Privesc pe geam încercând să nu mă gândesc la nimic. Vreau să îmi eliberez mintea fiindcă mă doare capul. Nu reușesc. Atmosfera este una posomorâtă. Este foarte mult trafic în oraș.

-Cred că vom fi nevoiți să facem un ocol pentru a nu pierde o oră pe drumuri, anunță serios tatăl Miei. Să fiu sincer, nici măcar nu știam că are o mașină. Pe bancheta din spate, alături de noi se află și Rex, câinele Miei. Este aproape la fel de mare ca și mine. Mașina începe să o ia pe o mică alee îngustă, ar apoi prin parc.

-Um, este în regulă să mergem cu mașina prin parcul public? Întreabă Ella puțin panicată.

-O să ieșim imediat din el, zice bărbatul sigur pe el. Nu îi reproșăm nimic. Păstrăm tăcerea ca și până acum. În cele din urmă, ieșim prin poarta parcului. Suntem destul de aproape de port. Aproape am ajuns. Intrăm într-un cimitir...

-Hă? De ce o luăm pe aici? Întreb eu tremurând.

-Are o ieșire directă la port, explică tatăl Miei.

-Nu îmi place sentimentul să mă aflu aici, spune Henry. Trecem pe lângă tot felul de morminte. Printre toate, se remarca unul solid și făcut din marmură albă. Scrie numele „Christian Rohard" pe el. Nu știu cine e dar nici nu pot citi fiindcă mașina trece destul de repede. Pare să fi fost un om important. Suntem aproape de ieșirea din cimitir. Îmi iau privirea de la fereastră ca și ceilalți de altfel. Nici unul nu vrea să vadă așa ceva în aceste momente. Mașina se oprește.

-Am ajuns? Întreabă Ella dându-se jos din mașină prima. Urmează Henry și în cele din urmă eu.

-Suntem încă în cimitir, zic eu cu glas mort.

-Da..., răspunde tatăl Miei oprindu-se în dreptul unui mormânt. Mă apropii curios. Nu știu ce se petrece. De ce inima îmi bate așa tare? Nu mai aud nimic în jur.

„Mia Tenebris"

Asta e ceea ce scrie pe mormânt. Câteva momente, nu am nici o reacție. Privesc. Parcă nu mai respir iar inima nu îmi mai bate. Totul s-a oprit în jurul meu. Izbucnesc în râs strigând:

-Asta e o glumă proastă, nu? Nimic altceva. V-ați bătut doar joc de mine, nu? Nu vă mai prefaceți. Mia! Ieși din locul în cate te ascunzi. Nici accidentul de mașină nu a fost real, nu? Ați înscenat totul. E doar o glumă proastă...

-Mike..., spune tatăl fetei cu o privire tristă care îmi face inima să se rupă în două. Nu e o glumă... Nu e o glumă. Îmi întorc privire și o observ pe Ella care plânge în brațele lui Henry. Skyler s-a trezit din comă, nu-i așa? Atunci de ce Mia nu? De ce?

Nu mai văd. Oh... am lacrimi în ochi. Sunt atât de fierbinți. Cad în genunchi. Sunt în fața mormântului. Lovesc cu pumnul în asfalt. Iar si iar. Mâna îmi sângerează... dar nu mă opresc. Strig cât mă țin plămânii. Ceilalți încearcă să mă oprească dar mă împotrivesc. Privirea mea este destul de clară în sfârșit pentru a vedea ce scrie pe piatra funerară.

„Nu îți limita provocările, ci provoacă-ți limitele. În viață ai două opțiuni... dai Totul sau Nimic."

De ce nu mă pot oprii din a lovii pământul cu pumnul. Este vina mea... de aceea. Dacă nu i-aș fi dat de înțeles Miei că am o relație cu Olivia, nu ne-am fi certat. Este doar vina mea. Plâng fără încetare. Sunt palid la o lumânare.

-Îmi este frig... șoptesc eu dintr-o dată.

-Cred că am o pătură în mașină, zice tatăl Miei.

-Îmi poate încălzii inima?

Bărbatul mă privește trist. Știe prin ce trec. Tocmai i-a murit fiica, ce tot spun. Chiar dacă încearcă să pară puternic, e distrus pe dinăuntru. Cerul este înnorat. Soarele a dispărut. În momente ca astea, până și propria umbră m-a părăsit. Pot continua să trăiesc? Mia, îmi pare rău...

-De ce îți ceri scuze? Crezi că scuzele o vor aduce înapoi? Întreabă Henry rece.

-Este doar vina ta, zice Ella din spatele băiatului privindu-mă cu ură.

-Poate era mai bine să se sinucidă decât să te cunoască pe tine, spune tatăl Miei apropiindu-se cu ceva, nu cu o pătură ci cu un cuțit. Se apropie de mine și....

Mă trezesc. Sunt transpirat până peste cap. Îmi simt ochii obosiți. Inima îmi bate ca o tobă. Privesc în jur. Rollo doarme. Pe birou se află bucata ruptă din medalionul Miei. Nu mai pot să dorm după asta. „Poate era mai bine să se sinucidă decât să te cunoască pe tine". Îmi pun mâinile peste față.

Sunt singur.

Când sunt singur, devin îngândurat.

Când sunt îngândurat, îmi amintesc.

Când îmi amintesc, simt durere.

Când simt durere..., plâng.