Totul sau Nimic

18.Totul sau... Meciul

Mă trezesc amorțit. Mă dau jos din pat și încep să fac întinderi. Astăzi e ziua cea mare... cea a meciului. Ridic mingea de baschet pe care am primit-o de la Henry și încep să o bat în podea. Ușa camerei este deschisă în câteva momente iar mama apare în dreptul ei spunând:

-Nu bate mingea în casă. O să trezești vecinii.

Au trecut literalmente cinci secundă. Cât de repede te-ai putut mișca? La mingea jos și încep să mă îmbrac destul de gros. Este frig afară. Ies pe ușă și mă îndrept spre liceu. Aș folosi bicicleta primită de la Mia ,dar este gheață pe stradă iar trotuarele sunt încă acoperite de zăpadă. Decorațiunile de Crăciun încă se fac remarcate prin oraș. În câteva zile se va încheia anul. Am emoții. Dacă nu câștig meciul, va fi de rău. Tatăl Miei știe cât de puternică este echipa inamică, la fel și Henry. Nu degeaba m-a tot avertizat. În cele din urmă ajung la liceu. Încep să merg pe holuri îndreptându-mă spre vestiar. Meciul va avea loc în sala de sport. Am văzut deja autocarul adversarilor parcat în față. În vestiar deja se află restul echipei.

-Salut Mike, ești pregătit să îi distrugem? Întreabă Henry competitiv. De obicei lui nu îi pasă așa de mult de rezultat ci vrea doar să se distreze, dar cred că nu se aplică și în cazul baschetului.

-Bineînțeles, răspund eu pentru a îi da încredere lui Henry. Primesc un echipament de baschet ce are numărul 7. Îl îmbrac iar în cele din urmă, fără să îmi dau seama, suntem deja pe terenul din sala de sport. Încăperea este plină. Tribuna este plină până la refuz. O zăresc într-o parte pe Ella ce este îmbrăcată în majoreta. În spatele său se află Mia. Și ea este îmbrăcată la fel. Încearcă să se ascundă de mulțime. Nu vrea să fie văzută așa. Prin ușa din spate intră Boris ce ține la piept o mare tavă mare cu prăjituri.

-La pământ cu toții! Apropo, cine vrea să cumpere prăjituri la doar 3 lire sterline? Strigă acesta. Toată sala îl privește. Persoanele care vând popcorn și hotdog îl privesc derutați. Îl salut făcându-i cu mâna și privesc la adversarii noștri ce intră în sală. Ne așezăm într-o linie cu toții și ne salutăm. Arbitrul aruncă în mingea în aer și astfel meciul începe într-o clipită. Henry este sprinten și avansează aruncând la coș în mai puțin de un minut. Coș! Avem două puncte. În ritmul ăsta putem câștiga.

Inamicii se regrupează și încep contra atacul. Încerc să alerg după ei. Sunt mult mai rapizi. După jumătate de meci, scorul devine 23-27 pentru adversari. Mia strigă cât o țin plămânii de fiecare dată când marcăm.

Henry ține mingea și încearcă să atace dar este flancat din toate pozițiile așa cp este obligat să facă ceva ce nu a făcut tot meciul și la care inamicii să nu se aștepte. Să paseze... ci nu oricui, mie! Sar imediat și înscriu cu toată determinarea pe care o am. Ridic pumnul. Nu pentru atmosferă, ci pentru faptul că sunt entuziasmat dar chiar și așa, toată sala începe să strige de fericire. Privesc în jur, în special la Mia, și îl observ fără să vreau pe tatăl său. Stă într-un colț al încăperii. Mă ține fixat din priviri. Pare foarte serios.

-Bine frate, îmi spune Henry bătându-mă pe spate.

Meciul continuă iar cu toții începem să obosim. Se observă diferența dintre mine și restul echipei. Ei se antrenează de cel puțin trei ori pe săptămână. Eu nici măcar nu fac parte din echipă. Pe secundă ce trece ne apropiem cu scorul de inamicii dar nu vom avea destul timp. Mai este un sfert de oră pe ceas. Scorul este 31-36. Henry încearcă din nou să folosească strategia dându-mi pase dar de data asta sunt flancat de cineva. Încerc să sar pentru a înscrie dar adversarul mă blochează iar mingea nu intră în coș. Aterizez călcând greșit cu piciorul. Îmi strâng dinții de durere. Ce ar trebui să fac într-o situație ca asta? Pare că mi-a fost înfipt un cuțit în picior. Tatăl Miei mă privește. Nu pot pierde. Ar fi trebui să cad pe jos acum dar eu am decis altceva. Voi sării. Prind mingea din nou și dau la coș înainte să îi dau posibilitatea inamicului să mă blocheze din nou. Aterizez iar piciorul începe să mă doară de două ori mai tare. În zece minute... încă zece minute...

Luptăm și mai determinați decât înainte. Diferența scorului se micșorează. Putem reușii. Sunt de două ori mai transpirat decât înainte. Picioarele îmi tremură. Nimeni nu observă. Cu toții sunt concentrați pe meci. Îl aud pe Boris în tribună făcând multe vânzări și strigând din când în când „Da, să trăiți!".

Încă un minut... Diferența este de un coș. Dacă înscriem, câștigăm. Încep să alerg cât de repede pot. Simt că piciorul îmi arde. Mingea plonjează către coșul nostru. Henry o blochează și îmi pasează. Mingea este interceptată de un alt inamic și cade pe jos. Încă câteva secunde. Mă arunc pe podea pentru a o prinde. Îmi pun toată puterea în picioare. Respir greu. Mingea este la câțiva centimetrii de mine. O ating cu degetul. Haide! Puțin mai aproape!

Fluierul răsună în întreaga încăpere.

Meciul s-a sfârșit. Mingea atinge podeaua și nu ajunge în mâinile mele niciodată. Eu sunt la pământ. Jumătate de sală exclamă pentru învingători iar jumătate tace din respect pentru pierzători. Coechipierii mei părăsesc încăperea. Încetul cu încetul, sala se golește rămânând doar eu. Sunt încă întins pe jos. Mia și Ella se apropie de mine triste. Mia pare mai multe nervoasă dar asta e partea a doua. Amândouă sunt îmbrăcate normal. S-au schimbat din uniformele de majoretă. Henry deschide ușa sălii și se apropie de mine zâmbind trist.

-E timpul să plecăm. Știu că ești trist dar nu e vina ta. Cu toții am jucat extraordinar... doar că ei au fost prea buni.

-Nu mă pot mișca nici un centimetru, răspund eu respirând greu. Ochii mei sunt umezi iar vocea îmi este tremurată.

-Hm? De ce? Întreabă Henry dar în cele din urmă strigă la mine realizând:

-S-a întâmpla când ai sărit atunci, nu?

Fetele îl privesc curioase. Ele nu au dat importanță detaliilor. Mama o să înnebunească când o să afle că fiul său a jucat un sfert de oră baschet cu piciorul rupt...