Grace's POV
,,Wow!" au fost singurele cuvinte ce am putut sa le spun!
,,Wow!" s-a auzit o voce in spatele meu.
Am ramas muta de iumire la ceea ce se afla in fata mea! Nu imi venea sa cred ca a fost in totu timpul aici si eu nici nu stiam.
Luke m-a prins de brate si mi-a soptit:
,,Cred ca suntem pe drumul cel bun"
,,Eu cred ca dorinta ta de a pleca tocmai s-a indeplinit"
,,Asa cred si eu!"
,,Haide sa cautam inelul, trebuie sa fie mult mai incolo," i-am spus eu plina de speranta.
,,Ce este as... wow!" i-am auzit pe ceilalti venind in spatele nostru. Am inceput sa rad.
,,Da, mirarea voastra se justifica! Este un loc imens plin de pietricele albastre. Ar trebui sa cautam puzzle-ul intai", le-am amintit eu trezindu-i la realitate pe toti.
,,Cred ca suntem mai aproape de el decat mi-am imaginat ca vom fi", i-a informat Luke pe toti.
Ne-am dus in acel tunel calcand printre nenumarate pietricele albastre. Pereti pareau sa fie umezi, iar aerul era foarte usor de respirat. La fiecare pas te intalneai cu foarte multe luminite albastre. Pietricelele luminau destul de tare, incat tot locul parea albastru. Nu am mai avut nevoie nici de felinarul nostru.
Inelul meu trebuia sa fi cazut mult mai incolo. Am venit destul de mult timp de-a lungul peretelui. In momentul in care a cazut nu s-a intamplat nimic si nici nu l-am mai vazut. Posibil ca pietricelele albastre sa nu se gaseasca decat aici, altfel inelul ar fi luminat prea tare si probabil noi nu mai eram.
Gandul ca am fi putut fi morti m-a trecut ca un fior prin tot trupul. M-a facut sa ma gandesc ca totul are un sens si probabil acesta este raspunsul ca o noua viata ma asteapta.
M-am oprit brusc cand mi-am dat seama ca si pietricelele nu se gaseau mai incolo de noi. Am ramas putin dezamagita, se presupunea ca trebuie sa gasim un puzzle.
,,Si acum?" a intrebat mama. Cuvintele ei sunand ca un ecou.
,,Nu inteleg, aici trebuia sa fie", a spus Luke fara sa auda intrebarea mamei.
,,Poate nu ne-am uitat noi indeajuns de atent", a incercat Rob sa il inveseleasca.
,,Poate ar trebui sa cautam inelul prima data", am adaugat eu.
,,Nici gand!" mi-a raspuns Rob. ,,Daca il aducem aici tot locul acesta va sari in aer cu tot cu noi. Trebuie sa multumim ca nu erau pietricele albastre acolo unde a cazut."
,,Dar atunci? Ce vom face? Il vom lasa acolo pur si simplu? Ii cadoul de la Luke...", am ripostat eu, vocea mea slabindu-mi la finalul propozitiei. Luke s-a intors spre mine abtinandu-si un zambet. Puteam simti cum caldura urca in obrajii mei, dar nu aveam de gand sa ii arat asta. Asa ca m-am intors de la el.
,,Nu este timpul sa devii sentimentala", a spus Rob nepasator. L-am vazut pe Luke cum se uita la el ca si un leu cand vrea sa atace. Daca eram intr-o alta situatie, probabil ca radeam.
,,Poftim? Nu sunt sentimentala, doar ca..."
,,Grace, stai linistita! Era o gluma. Vom lua si inelul, dar intai trebuie sa vedem cu ce avem de a face. Nici macar nu putem gasi puzzle-ul acela", mi-a raspuns el, ,,aici trebuia sa fie", a adaugat mai mult pentru el, crezand ca nu il aud.
M-a deranjat gluma lui. Eu, sentimentala? Oare este rau sa fii asa?
,,Sunt calma, Rob! Eu zic sa ne intoarcem si sa ne uitam mai atenti, probabil ca ne-a scapat ceva."
Luke ma urmarea atent, dar eu nu ma uitam la el. Puteam sa il vad cu coada ochiului. In ciuda faptului ca ne-am apropiat si ca ne-am sarutat, incontinuare ma simteam emotionata in preajma lui. Ca si cum nici macar nu am trecut vreo bariera a cunoasteri. Imi era frica ca toate aceste sentimente de inceput sa nu se evaporeze cu timpul. Simteam ca daca timpul va trece vom uita cat de importanti am fost unul pentru celalalt la inceput. De multe ori de cand l-am intalnit ma gandeam cum ar fi sa fim doar noi doi intr-un oras, la un apartament, in mijlocul cladirilor, noaptea tarziu doar vorbind. Sa ne amintim ca unul fara celalalt nu am fi ajuns pana acolo. Dar bineinteles ca asta era doar in mintea mea. Nu stiu daca voi avea vreodata aceasta posibilitate. Dar cu toate acestea, imi era frica sa nu traiesc momentele alea ca si cand nu am fi de loc importanti unul pentru celalalt. Ca si cand, acum ca am ajuns pana aici fiecare are grija de el si nu il mai intereseaza atat de mult de starea celuilalt. Imi era frica sa nu ma mai trezesc dimineata si sa il aud cum vorbeste si cum ma intreaba: ,,Te-ai trezit frumoaso?". Imi era frica de acest lucru. Foarte frica. Mi-am dat seama ca si eu il iubesc mult. Felul sau de a fi, cum arata si cum isi face griji pentru mine, ma fac sa nu il mai scap din priviri. Ca sa nu il pierd.
,,Poate ca nu este o idee prea buna", m-am trezit vorbind. Cautam deja de ceva vreme, cu foarte mare atentie, puzzle-ul. Iar gandurile mele m-au facut sa ma blochez la gandul ca poate astea sunt ultimele momente cand vom sta asa mult impreuna.
,,Ce vrei sa spui?" m-a intrebat Luke, iar inima mea a uitat cum sa bata normal. Faptul ca m-am gandit atata la el, acum am emotii sa ii mai vorbesc.
,,Sa cautam puzzle-ul, nu cred ca este o idee prea buna." S-a uitat cu ochii sai albastri direct in ochii mei. Ok cred ca ar trebui sa incetezi sa faci asta, nu acum, nu acum cand sunt asa de sentimentala. Oh, Doamne, prea multe batai pe minut.
,,De ce crezi asta?" a spus cu o voce blanda. Baiatul acesta ori nu stie ce efect are asupra mea, ori se preface.
,,Se pot intampla multe lucruri," am incercat cu toata puterea sa ii raspund, ,,Putem chiar sa murim. Nu stim cum functioneaza."
,,Ba da stim!" a intervenit Rob chiar inainte ca Luke sa spuna ceva.
M-am uitat la el, fata mea ne spunand prea multe. Dintr-o data nu mai eram asa de dornica sa plec de aici. Poate ca se datora faptului ca nu am dormit de ceva vreme, dar daca gandurile mele se vor adeveri? Daca Luke nu va mai fi la fel de aproape de mine? Atunci un lucru stiu sigur: nu mai vreau sa plec.
,,Poate ca stim, dar nu il gasim", i-a raspuns Luke, uitandu-se la mine putin panicat. Fata mea era serioasa, iar eu eram pe cale sa plang. Ma simteam foarte obosita si aveam impresia ca Luke nu a auzit ce am spus mai devreme.
,,Nu mai avem mult, aici trebuie sa fie", a spus Rob fara sa se uita macar o secunda la mine. Stia ca nu vreau sa mai caut, dar l-a prins dorinta de a pleca mai mult ca pe Luke. Parca se schimbase. Nu mai era acelasi Rob.
M-am asezat. Daca ei nu vor sa ma asculte, voi refuza sa ma misc de aici. Sunt sigura ca nu vor pleca fara mine.
Sau da.
Au inceput toti sa plece dupa Rob care le arata pe unde sa mearga. Probabil ca nu au observat ca am ramas aici, dar nu conteaza, nu am de gand sa plec.
Dupa cinci minute, mi-am dat seama ca nu se intoarce nimeni dupa mine. Poate aveam dreptate. Gandurile mele care imi spuneau ca Luke ma va uita odata cu reusita plecarii de pe insula, se adeveresc. Eu credeam ca tine la mine si ca daca lipsesc din preajma lui pentru cateva minute, il face sa se intrebe unde sunt. Dar se pare ca asta era doar in mintea mea.
M-am ridicat de jos si mi-am sters doua lacrimi de pe fata. Nu stiu cand au aparut acolo, dar cu siguranta ca plangeam. Ma simteam slabita si imi doream sa stau in patul meu si sa adorm ca sa uit ca plansul nu este doar din cauza dureri fizice.
Inelul!
Am hotarat sa merg sa il caut. Chiar daca Luke nu mai tinea la mine, eu nu o sa il uit. Nu o sa uit cat de bine m-am simtit alaturi de el, dar nici cate amintiri frumoase am avut. Inelul reprezinta o amintire ce va ramane mereu in sufletul meu.
Luke's POV
Ne-am dus toti dupa Rob ce parea ca stie ce trebuie sa faca. Arata foarte hotarat, ceea ce imi dadea si mie speranta. Ma bucur mult ca vom pleca de aici. Abea astept sa imi i-au un apartament undeva pe la ultimul etaj. Ii povesteam lui Grace cum ca vom locui amandoi la inaltime si ii voi arata orasul in fiecare noapte in timp ce stam amandoi intinsi pe pat si povestim. Chiar imi doresc sa o duc in multe locuri si sa ii arat cat de mult tin la ea. Tot timpul mi se face dor de ea cand ma gandesc atat de mult la aceste lucruri.
Imi intorc capul sa o caut. Oare sta langa tatal ei? Nu, nu sta acolo. Nici langa mama ei. Stiu ca a spus ca nu vrea sa mai vina, dar nu cred ca vorbea serios.
Cand ma uit mai atent, imi dau seama ca Grace nu era langa noi.
M-am oprit brusc. Cum am putut sa nu imi dau seama ca nu era aici in tot acest timp.
,,Aici este! L-am gasit!" a strigat Rob dintr-o data. Nu imi venea sa cred. Mai aveam putin si plecam. Puzzle-ul era ultimul lucru ce trebuia rezolvat. Rob a inceput sa mearga spre el.
,,Rob, lipseste Grace!" i-am spus eu inca intepenit. Eram socat ca nu era lnaga noi.
,,Cum adica lipseste?" a intrebat James, ,,Grace!" si a inceput sa o strige.
,,Cred ca a ramas acolo. Eu ma duc dupa ea inapoi", le-am spus. James parca impingandu-ma sa merg.
,,Luke, nu avem timp acum! Daca rezolv puzzle-ul trebuie sa plecam cat mai repede de aici. Avem o ora dupa aceea."
Credeam ca nu aud bine. Cum poate sa nu ii pese de Grace? El nu era asa.
,,Poftim? Doar nu vrei sa o lasam aici?"
,,Nu o lasam aici. Cand ne intoarcem o luam din drum."
Rob a inceput deja sa rezolve puzzle-ul, ceea ce nu imi mai dadea prea mult timp.
,,Nu putem face asta! Trebuia sa fie aici cu noi, sa mergem toti impreuna. Daca se intampla ceva in timp ce tu rezolvi puzzle-ul?" i-am spus, dar nu parea ca ma baga in seama. ,,Rob!" am strigat, ,,opreste-te!"
Era prins in ceea ce facea incat nu il interesa. Da, imi doream foarte mult sa plec de aici. Eu am fost cel care i-a impins spre toate astea. Dar in momentul acela imi doream mai mult sa fiu cu Grace si sa stiu ca o protejez, decat sa stiu ca am sansa sa plec. Chiar daca imi risc viata in momentul acesta, ceva inlauntrul meu striga cu putere, cu cea mai mare dorinta: ,,Fugi, Luke! Fugi dupa ea! Nu o lasa! Este singura si probabil plange! Arata-i ca iti pasa!"
In urmatoarea secunda am fugit mai tare ca niciodata. Parintii ei s-au uitat dupa mine, stiu, pentru ca i-am vazut, dar ma bucur ca au inteles ca cel mai bine ii sa stea acolo.
Fugeam nebuneste. Nimic, absolut nimic nu ma putea opri in acel moment. Tot ce aveam in gand era: ,,Fugi! Nu te opri!"
In acelasi timp stateam cu sufletul la gura. In orice moment pamantul de sub mine putea sa se cutremure. Si puteam sa mor, si eu, dar si Grace! Trebuia sa ajung la ea si trebuia sa luam inelul. Dupa ce puzzle-ul este facut, inelul nu ne mai afecteaza, ci pietricica verde ne va ajuta. Toate celelate pietricele albastre vor fi absorbite de puzzle. Dar daca nu ajungem la inel... nu vreau sa ma gandesc la varianta asta.
Am ajuns la locul unde ne-am oprit. ,,Nu, nu, nu! Nu se poate!"
Grace nu era acolo. Nu o vedeam niciunde. Unde putea sa mearga? Sa fi plecat spre casa?
Stateam pe loc si nu stiam ce sa fac. Respiram greu pentru ca am alergat foarte mult si pentru ca eram super stresat. Stiam unde este inelul, dar era in partea opusa cu iesirea din pestera.
M-am blocat! Nu aveam timp sa ajung dupa Grace daca ea s-a indreptat spre casa. Rob facea deja puzzle-ul, ceea ce insemna ca sunt in criza de timp. Bineinteles ca nu voiam sa mor, ceea ce mar fi facut sa ma duc dupa inel. Dar mai presus de asta, nu voiam sa o las pe Grace singura. Chiar daca ar fi sa patesc ceva, si ea ar fi in aceeasi situatie. Ma voi duce dupa ea.
Chiar inainte sa plec spre casa, un gand infiorator mi-a trecut prin minte. Daca si ea s-a dus dupa inel? Nu am de unde sa stiu asta, dar nu am de gand sa o las singura. Oricare ar fi situatia.
Eram intr-o situatie critica. Nu aveam timp sa ma gandesc si trebuia sa i-au o decizice. Tremuram si respiram greu. Eram foarte stresat asa ca am strigat.
,,Doamne! Trebuie sa o gasesc!"
Dupa scurt timp, ca o voce in mintea mea, mi-a spus: ,,Dute dupa inel. Acolo o vei gasi."
Nu am mai stat pe ganduri si am inceput sa alerg, strigandu-i numele.
Oroarea ce am simtit-o a fost in mometul in care pamantul de sub mine s-a cutremurat. Creierul meu s-a blocat. Nu aveam de gand sa ma opresc. Trebuia sa o gasesc.
La un moment dat am vazut-o in intuneric cum statea in fata mea la cativa pasi ghemuita. Cred ca plangea. Probabil a simtit si ea cutremurul.
M-am apropiat de ea si am strans-o foarte tare in brate. A tresarit, dar si-a dat seama dupa aceea cine sunt.
,,Ai venit!" cuvintele ei mi-au sfasiat inima.
,,Cum as putea sa nu vin? Nu ma intereseaza de loc sa plec, daca tu nu esti cu mine", am strans-o si mai tare in brate pentru ca plangea la ceea ce eu ii spuneam. Imi parea rau ca nu am reusit sa o fac sa isi dea seama cat de mult conteaza pentru mine. Chiar daca m-ai si gresesc, mi-as da si viata pentru ea.
Pamantul s-a miscat din nou, dar mult mai tare! Am uitat complet ca nu avem timp de loc.
Inelul!
,,Luke, ce se intampla?" m-a intrebat tremurand.
,,Trebuie sa gasim inelul, Grace! Altfel nu avem nicio sansa sa traim."
Am auzit-o cum suspina. A inceput sa tremure si sa planga din nou. Nu imi place sa o sperii cu asa ceva.
,,Stai linistita! Iti promit ca nu te voi lasa orice sar intampla!" m-am apropiat de ea si am sarutat-o cu multa pasiune printre lacrimile ce ii curgeau pe fata. Avea nevoie sa stie ca pentru mine, ea conteaza mai mult decat viata. Ea era viata mea.
M-am departat de ea si m-am uitat in ochii ei, prinzandu-i fata cu mainile.
,,Te iubesc mult, Grace! Si imi pare rau ca nu iti arat asta asa de des. Imi pare rau ca nu am venit cu tine de la bun inceput si m-am luat dupa dorintele lui Rob. Candva erau dorintele mele, dar atunci nu stiam ce inseamna sa te iubesc pe tine."
Se uita la mine foarte speriata, dar a murmurat ceva.
M-am apropiat de ea ca sa o aud mai bine. O sarutam pe coltul gurii.
,,Si eu te iubesc enorm de mult."
Pamantul s-a cutremurat din nou. Am auzit-o cum suspina din nou. Dar am vazut ceva albastru deasupra noastra. Probabil ca erau pietrele ce le vedeam pe perete.
,,Aici trebuie sa fie!" am prins-o strans de mana ca sa stie ca nu am de gand sa o las orice ar fi si am tras-o prin intuneric. Nu era prea multa lumina aici, dar ochii erau deja obisnuiti. Pe ea puteam sa o vad ca prin ceata, dar nu stiu cum voi gasi inelul. Nu mai avea lumina daca nu era in contact cu o pietricica albastra.
Pamntul se cutremura tot mai des, nu stiam cat de depate era Rob cu puzzle-ul, dar cu siguranta era spre sfarsite.
La un moment dat au fost doua cutremure mari, ceea ce ducea la tot mai multe. Iar eu am simtit cum genunchii imi cedeaza.
Nici urma de inel.
James's POV
Eram stresat. Nu stiam ce se intampla. Nu stiam daca Grace este bine si daca Luke a reusit sa ajunga la ea. Ar fi trebuit sa se intoarca deja. Rob a tot incercat sa faca puzzle-ul dar nu stiu de ce pamantul se cutremura intr-una.
,,Rob, poate ar trebui sa ii asteptam", i-am spus eu.
,,De ce sa ii asteptam? Ne vom intalni cu ei afara."
,,Daca sunt in pericol? Nu stim cum reactioneaza puzzle-ul."
,,Ba da stim!" mi-a spus ferm. Nu stiu de ce reactioneaza asa, dar imi placea de vechiul Rob. ,,Trebuie sa scapam de pe insula asta."
,,Dar nu putem sa plecam fara ei!" am ripostat eu. Rose se uita la mine nesigura de ce se va intampla.
,,Ti-am spus deja... ne intalnim la iesire", s-a uitat la mine serios, oprindu-se pentru prima data din ceea ce facea.
Il priveam fara sa mai pot zice ceva. Nu aveam cu ce sa il contrazic, mi-a spus ca ne intalnim la iesire. Dar daca nu vom mai avea timp? Ma pregateam sa ii spun, dar a inceput sa strige.
,,Da! Am reusit! Am rezolvat puzzle-ul! Nu stiu cum de nu m-am gandit ca trebuie sa folosesc si pietricelele astea verzi", a spus razand de el. Nu stiu de ce, dar mie nu imi venea sa rad. Dar inainte sa imi dau seama, pamantul s-a cutremurat fara sa se mai opreasca. Daca inainte eram ingrijorat, acum eram extrem de panicat.
,,Ce se intampla?" a intrebat Rose la fel de speriata.
,,Trebuie sa plecam repede de aici. Nu mai avem timp sa stam!" ne-a informat Rob preagatindu-se sa fuga.
Am inceput sa fugim cu totii, dar cand am ajuns in locul in care a ramas Grace, nici ea si nici Luke nu erau acolo. Rob nu s-a oprit, iar pamantul inca se cutremura.
,,Rob, asteapta! Nu ii vad pe Luke si Grace", i-am spus eu.
,,Nu avem timp sa stam. Poate ca au vazut ce se intampla si sunt deja afara. Pietrele sunt magnetizate si se pregataste o mare furtuna cu apa din jurul insulei, daca nu plecam acum, tavanul va cadea peste noi."
Nu am avut incotro. A trebuit sa il ascultam, stia mai bine ca si noi. Asa ca am plecat, o parte din inima mea ramanand acolo.
Alergam toti trei spre iesire cu speranta ca vor fi afara. Traiam una dintre cele mai ciudat zile din viata mea. Nu imi explicam de ce se intampla toate astea. Traiam cu senzatia ca poate nu vom scapa. Ce conteaza ca se produce o furtuna? Cu ce ne va ajuta asta? Vom muri inecati. Insula va fi inundata.
Am ajuns intr-un final la casa noastra. Ferestrele se deschideau si se inchideau datorita faptului ca pamantul inca se cutremura. Dezamagirea mai mare decat ca vom muri aici a fost ca Luke si Grace nu erau acasa. Nu erau nici afara. Nu erau niciunde. Eram doar noi trei. Eram doar eu. Cred ca m-am oprit de ceva vreme. Am vazut cum totul se misca in jurul meu si cum casa devenea ceva ce nu a mai fost niciodata. Aveam gust sarat in gura. Atunci mi-am dat seama ca plang. Fetita mea nu era cu mine si probabil ca nu o sa o mai vad vreodata. Nu era niciunde. Am cazut in genunchi in timp ce eram miscat de pamantul de sub mine.
Auzeam ca prin ceata niste vorbe, cineva incerca sa vorbeasca cu mine, dar nu ma interesa. Am simtit cum inima se opreste in momentul in care un zgomot puternic s-a auzit din spatele meu. M-am intors incet, ca prin ceata. Locul unde era cascada, undeva indepartare, s-a spulberat. Am stiut ca era vorba de pestera. Stiam ca s-a sfarsit.
Fata mea a atins pamantul. Un tipat s-a auzit indepartare. Din acel moment am ramas inconstient.
Scuzati-ma ca a durat atat. Urmatorul cred ca il voi posta saptamana viitoare. Sper :D