Stăzile LA sunt atât de pustii în dimineața asta încât nici nu-mi vine să cred. Asta ori indispoziția mea mă face sa fiu total paralelă cu ce se petrece în jur. Azi e una dintre zilele alea când ai vrea să stai în pat, să dai boxele la maxim pe o melodie cântată de cineva care a murit înainte să te naşti tu şi să înjuri actorii din telenovele de la televizor. Doar că nu doar starea mea reprezintă o problemă acum. E ciudat, dar mă simt urmărită şi nu e doar atât. Mă simt privită de cineva, analizată atent şi asta mă infioara şi enervează la maxim. Dar nu am de gând să-mi fac griji fiindcă am altele pe cap acum. Azi ar fi trebuit să mă simt fericită, iubită şi să mă trezesc în brațele celui pe care îl iubesc, fiindcă așa am înțeles că se întâmplă, dar nu! Eu trebuie sa complic treburile şi mai mult decât sunt deja şi s-o fac lată doar pentru că mi-e frică. Mi-e frica să fiu rănită şi rămăşițele sufletului meu să se destrame din nou. Eu nu sunt aşa şi m-am săturat să tot repet asta. Am auzit cândva că iubirea poate crea şi distruge. La mine cred ca prinde doar a doua parte.
Parchez maşina în fața universității şi mă îndrept grăbită spre uşile acesteia. Doar pentru că viața mea amoroasă e un real dezastru asta nu înseamnă că nu mai trec pe la şcoală. Am întârziat şi asta nu prea îmi stă în fire fiindcă tind să fiu punctuală de obicei. Chiar dacă e deabia prima săptămână şi profesorii nu sunt deloc severi eu tot nu vreau să uit de ce am venit aici. Nu vreau să ajung vreo destrăbălată care a fugit de-acasă doar pentru ca să se țină din petrecere în petrecere şi să nu-i pese de şcoală. Vreau sa le demonstrez tuturor că sunt în stare să mă descurc pe cont propriu şi să le rând în nas când se va întâmpla să ajung cât mai sus.
Când intru în clasă observ că profesorul nu a ajuns şi respir uşurată. Pe hol nu m-am întâlnit cu nimeni deşi sunt mai mult ca sigură că draga mea Carolina mă caută peste tot. Nu i-am dat nici un semn de viață de ieri şi probabil că e îngrijorată. Pe deasupra telefonul meu e mort şi probabil că o să plătesc pentru asta mai târziu. Încep să înțeleg de ce nu suporta mama prostiile astea, sunt în cea mai mare parte a timpului inutile. Mă aşez din nou la fereastră pe un rând cât mai în față de data asta fiindcă vreau să fiu atentă la ce spune profesorul. Mai multe chipuri necunoscute mă privesc şi şuşotesc sau râd în tăcere, altele nu se ascund chiar de loc când mă fixează cu privirea și îmi vine să mă ridic și să țip la ei niște vorbe colorate. Din fericire pentru ei m-am obișnuit să fiu în centrul atenției și nu am de gând să-mi mai irosesc energia rămasă. în plus de la ce spectacol am oferit ieri pe terenul de sport cred că toată facultatea a auzit de mine.
- Ne întâlnim din nou, sălbatico! Vocea cunoscută mă face să mă întorc leneşă în spate.
- Hei, Adam! mormăi eu şi nici chiar moaca surprinsă a şatenului nu mă înveseleşte.
- Cineva a avut o zi grea, exclamă acesta şi eu pufnesc.
-Nici nu-ți poți închipui. Şi ziua e de-abia la început, mormăiturile mele îl fac pe Adam să ridice o sprânceană surprins.
-Tu chiar nu ești în apele tale,nu?
-Ce te-a făcut să crezi asta geniule? ironia mea îl face să zâmbească în colțul gurii.
-De obicei m-ai fi luat la rost până acum. Apropo, îmi pari destul de cunoscută.
-Nu porni pe calea asta, brunetule, îl ameninț eu și el afișează din nou o față curioasă.
-Bine, spune puțin ezitant, dar tu chiar îmi pari cunoscută, să știi!
Enervată de privirea lui ciudată încerc să-l analizez mai atent ca ultima dată. E ceva la el care într-adevăr mă pune pe gânduri. Poate că e din cauza ochilor de un negru misterios pe care mi-i amintesc ca prin vis, dintr-o perioadă îndepărtată, mult prea îndepărtată. Dar nu sunt ochii lui cei pe care mi-i amintesc, ci ai altei persoane, una cu o vocea de înger. Ah, îmi amintesc acei ochii, și acel râs cristalin, acea piele albă. Dar... nu-mi pot da seama cine e acea ființă misterioasă din amintirile mele. Deodată o scânteie îi traversează irișii întunecați și fața îi dă de gol uimirea. Înghite în sec și pare că nu-și găsește cuvintele.
-Ești cumva...
Dar nu reușește să termine ce are de zis fiindcă ușa clasei se deschide și pe ea intră ultima persoană pe care m-aș fi gândit s-o întâlnesc aici. Simt cum respirația mi se oprește și inima urcă cu câteva etaje mai sus, în gât. Sângele îmi îngheță în vene și ochii mi se deschid larg ca să fiu sigură că nu am vedenii. Dintre toate orașele lumii, dintre atâtea țări, continente și locuri unde m-aș fi putut duce, eu am ales Los Angeles. Jur că am un destin dat naibii. Și din toate persoanele pe care le-aș fi putut întâlni, tocmai pe el îl am profesor? Dintre toți oamenii?
El însă nu pare a avea nici o grijă. Cu un zâmbet exact ca cel de acum 10 ani și cu o privire care te arde până în măduva oaselor scanează întreaga clasă și nu se oprește la nici unul dintre noi. De parcă toți i-am fi străini și asta e prima dată când ne vede. Sincer vorbind, ce n-aș da să fie așa. El e exact cum mi-l aminteam, nu s-a schimbat prea mult în ultimii ani. Același păr negru ca noaptea, aceeași constucție riguroasă a corpului și același chip vesel și înspăimântător în același. Ochii lui de un albastru șters încă îi dau de gol toate sentimentele, precum în cazul femeii care mi-a dat viață. Acum emană curiozitate și fericire, cred că e încântat să-și cunoască clasa. Nu pot zice că sentimentul nu e reciproc, fiindcă am văzut reacția colegelor mele când a intrat. Și au dreptate, nu pare decât cu 7 ani maxim mai mare decât vărul meu.
Acesta își lasă servieta care nu e chiar în genul lui și se așează rezemat de catedră cu fața la plozii care se uită la el ca la mașini străine.
-Hei, spune el simplu și mai aruncă o privire fugitivă prin clasă. Se pare că vă voi fi profesor la știința culorilor și la design interior anul acesta. În primul rând numele meu este Alex și da, chiar așa vreau să-mi spuneți fiindcă am de gând să-l pic pe cel care mi se va adresa cu domnule. Cât despre cursul meu sunt convins că toți știți deja ce va cuprinde. Tot ce vreau eu de la voi este să fiți prezenți la cea mai mare parte a cursurilor și să fiți serioși. De asemenea vă voi da un proiect până la sfârșitul semestrului, care va reprezenta cam 60% din nota voastră. Nu știu dacă ați primit deja un priesc la un alt curs să vă faceți casa visată, dar dacă nu sigur veți primi. Ce vreau eu de la voi e să-mi alegeți o cameră din această casă, poate fi orice cameră vreți și să mi-o mobilați așa cum veți dori, folosind obligatoriu două culori, nici mai mult nici mai puțin. Nu uitați că nu aveți voie să folosiți de loc alb sau negru fiindcă sunt nonculori. Întrebări?
Nimeni nu a ridicat mâna și cam toți se uitau cu gura căscată la profesorul nostru. Nu cred că se așteptau la o asemenea prezentare și la cineva care să nu fie așa înțepat. Adevărul e că și eu am fot surprinsă că s-a apucat de predat. Din câte știam eu avea o firmă de arhitectură în NY, dar nu am auzit să și predea.
-Dacă nu aveți întrebări atunci cred că puteam începe prima lecție.
Un rând de proteste se aud prin toată sala și eu nu mă pot abține să chicotesc. Oare e ciudat că îmi fusese dor de el. Nu cred, doar e printre singurii membri din familie care nu m-a tratat ca pe o greșeală.
În continuare el și-a predat lecția și pot spune că am râs destul de mult pe parcursul orei. Știa cum să strecoare printre acele noțiuni și niște glume și să destindă admosfera doar prin câteva cuvinte. Din nou, el e așa cum mi-l aminteam. Ce pot să zic, până la urmă e unchiul meu...
Ora trece destul de repede și deși aș vrea să mai stau la taclale cu dragul meu unchi Alex, am de gând să zic pas. Cum am auzit că suntem liberi pur și simplu am atacat ușa și apoi am zbughito pe hol cât de repede am putut. Mai am 20 de minute până la următoarea oră și am destul timp să trec pe la cafenea și să mă ascund de toți. Nu am chef de nimeni și nimic acum. Mi-am auzit numele după ce am ieșit din clasă, dar nici moartă nu mă opream.
Ceea ce m-a surprins a fost că nu s-a oprit nici un minut să mă privească, de parcă nici nu aș fi fost acolo. Dacă nu mi-aș cunoaște unchiul aș zice că de fapt nici nu m-a văzut, dar tocmai fiindcă îl cunosc știu că și-a dat seama că nu vroiam să atrag atenția și mi-a trimis un subtil vorbim mai târziu. Nu știu despre el, dar eu clar nu am chef de vorbă.
Ca de obicei holurile sunt aglomerate și eu trebuie să fiu foarte atentă să nu lovesc pe cineva. Tot ce vreau acum e o cafea ca să mă mai trezesc, fiindcă sunt în continuare adormită și nu am chef de nimic. Ziua asta e din ce în ce mai proastă și încă nu am dat cu ochii de uraganul ăla roșcat, sau de celălalt blond. Să vezi atunci interogatoriu. Cum intru în cafeneaua din curtea universității mă duc să-mi iau ce vreau și asta include și o brioșă cu bere fiindcă pur și simplu am o slăbiciune pentru ele. Deși era aglomerat găsesc o masă mai în spate că să iau o pauză de la chestia asta cu în centrul atenției.
Oftez în timp ce iau o gură din cafeaua mea fierbinte. Lucrurile stau din ce în ce mai rău și mă simt presată de tot. Mai întâi spionii tatei în prima zi de școală, apoi cearta cu Luis și în aceeași zi aflu că unchiul pe care nu l-am mai văzut de când aveam 9 ani îmi e profesor. Mă așteptam să-mi fie greu, dar nu mă gândeam că lucrurile sunt chiar așa de complicate. Acum chiar aș avea nevoie să vorbesc cu cineva despre tot. O iubesc pe Carolina, iar Karol a ajuns ca o soră pentru mine, dar îmi trebuie cineva imparțial în problema asta. Cineva care să nu fie de nici o parte.
Din nou am senzația aia că sunt urmărită și asta îmi trimite un fior până în măduva oaselor. Dacă mai prind vreun spino de-al tatei jur că îl bat până îi sună apa în cap. Doar că l-am mai văzut pe Kadir prin zonă și nu e aceeași senzație. Acum e altfel și asta mă seacă pe creier fiindcă nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă.
Ridic ochii când observ că în cafenea s-a făcut liniște. În pragul ușii stă ea. Persoana care mi-a dat bătăi de cap în încercarea în urmă cu o oră. Se pare că ziua cu ghinion continuă în forță, dar trebuia să mă aștept dat fiind că unchiul Alex nu ar fi venit singur. Din nou frumusețea și delicatețea ei de păpușă parcă au împietrit în timp. Ochii ei negri ca de safir sunt fixați pe mine, deși atrage atenția asupra tuturor. Mă uit la ea neîncrezătoare, până la urmă ce ar putea merge rău? Cu siguranță că ziua asta e blestemată, deci nu prea am nimic de pierdut. Îmi iau brioșa de pe masă și mă duc spre ea. Ea doar zâmbește și mă așteaptă. Nu-mi place zâmbetul ei...